miercuri, februarie 27, 2013

Educatori, invatatori, profesori, formatori

Viitorului profesor trebuie să i se spună unde va ajunge, el trebuie să fie conștient că va experimenta clipe, ore, zile de epuizare psihică. Profesorul trebuie să știe că poate ajunge cu rezerva de energie la zero și că îi este permis să se simtă depășit din când în când. Da, profesorul are voie să fie om, este cât se poate de firesc să ajungă la epuizare. Să afle asta, mai mult, să caute mereu semnele și simptomele epuizării în el, pentru a păstra o relație sănătoasă cu copiii pe care îi educă. Apoi, profesorul să afle ce poate să facă în clipele grele, ce trebuie să facă, concret, să învețe tehnici de autocontrol, de ieșire curată din criză, pentru că a răbufni și a agresa copilul este nedrept și este discordant cu rolul formator pe care el îl are.
sursa: Doi lei si-o pisicuta: Analitic

luni, februarie 25, 2013

Priveste copilul in ochi!

    Acum o vesnicie (adica prin luna mai a anului trecut) am dat peste acest articol: Look kids in the eye. Mi s-a parut unul dintre acele mici lucruri geniale care ne fac viata mult mai usoara. L-am pastrat (linkul) pentru a ma intoarce la el mai tarziu.
    Iata ca a venit si mai tarziul.
    Si tot cred ca e o chestie geniala.
sursa


    Coboara la nivelul copilului cand ii vorbesti. Va fi mult mai atent la ceea ce ii spui.

sâmbătă, februarie 23, 2013

patru ani, o viata

pentru tine
pentru noi
pentru familia noastra
pentru mine
pentru incredere
pentru speranta
pentru caldura
pentru rabdare
pentru blandete
pentru zambet
pentru frumusetea sufletului tau
pentru lumina din privire
pentru strangerea de mana
pentru ca suntem aici
multumesc

miercuri, februarie 20, 2013

Administrativ

    Am adaugat la profilul meu (ce pretentios suna!), pe care il gasiti in partea stanga (jos) a paginii, adresa de email (maria la cealalta-realitate.ro) la care ma puteti gasi pentru comunicari variate :).  

duminică, februarie 17, 2013

Iubirea parintilor fata de copii

    Articolul din care m-am inspirat, 5 moduri in care sa le aratati copiilor ca ii iubiti, a fost publicat in vara care a trecut: iunie 2012. Mi-am facut de atunci o notita sa reiau si eu subiectul pentru ca mi-au placut ideile si pentru ca, in cultura romana, luam ca fiind subintelese niste lucruri care ar trebui exprimate.
    Astazi in atentia reflectoarelor (tam-taram): iubirea parintilor catre copii.
    Cred ca toti am auzit in copilarie "copilul trebuie pupat doar in somn" sau "bataia e rupta din Rai".
    O sa incep cu sfarsitul: DA, bataia e rupta din Rai pentru ca locul ei nu e acolo. Tot asa cum pacatul este rupt si alungat din Rai pentru ca nu are ce cauta acolo. Fara alte discutii si nuante.
    Acum ca am scapat de elefantul din camera sa vorbim despre cum ii facem pe copii sa constientizeze ca sunt iubiti.
    Fiecare persoana are propriul limbaj de dragoste pe care il intelege. Pentru unii dintre noi cheia este sa ni se spuna cuvinte incurajatoare, blande, iubitoare. Pentru altii sunt micile atentii, darurile, acele gesturi care ne spun, cu sau fara cuvinte, ca cineva se gandeste la noi: felul de mancare preferat, un tricou in culoarea preferata, o bomboana din cele care ne plac. Apoi, sunt cei care pretuiesc timpul petrecut impreuna. Si cei care sunt recunoscatori pentru servicii: un nasture cusut la bluza preferata, o mica reparatie la ursuletul de plus, paharul de apa adus la culcare. Si sa nu-i uitam pe cei care tanjesc dupa o imbratisare, dupa contact fizic, dupa o harjoneala sau o lupta umar-la-umar.
    Din experienta mea, toti copiii apreciaza toate modalitatile de exprimare a iubirii. Sunt ca un vas fara fund in care poti sa torni si cuvinte, si timp, si atentie, si mici cadouri, si contact fizic fara sa-ti fie frica de refuz. Cel putin la varste mici. Pe masura ce cresc si devin independenti se specializeaza, isi aleg limbajul propriu si lucrurile devin mai simple (si/sau mai complicate).
   Asa ca incepem cu inceputul, si anume, le spunem. Pentru unii dintre noi asta nu e chiar la indemana, dar daca incercati sa stiti ca veti fi rasplatiti pe masura.
   Apoi, le facem mici surprize: le scriem/desenam un biletel, le punem un dulce (un dulce aprobat de noi, dar un dulce placut de copil) in ghiozdanelul de gradinita/scoala.
   Le oferim timp pentru ei. Timp in care facem ce vor ei. Timp in care ne concentram pe ce vor ei si nu ne gandim la ce-gatim-la-cina-ce-haine-mai-punem-la-spalat-trebuie-sa-platesc-rata-unde-am-pus-esarfa-a-uite-ce-praf-s-a-adunat-aici-jos. Macar 10 minute pe zi daca nu ne putem abtine mai mult de la iuresul gandurilor de om-mare. Face minuni.
   Facem ceva special pentru ei. Ca mame facem zilnic cam 100 de lucruri pentru copiii nostrii, doar ca de cele mai multe ori le folosim ca reprosuri si nu ca si dovezi de dragoste. Cand spalati, calcati, coaseti, gatiti faceti toate astea cu dragostea in gand. Nu spuneti "ti-am facut!" "ti-am dat!" "am stat in picioare!", "m-am spetit". Spuneti "pentru ca te iubesc am facut lucrurile astea" (si apoi uitati ca le-ati facut, nu le pastrati ca material de santaj).
    Ii imbratisam. Cat de des. Cand sunt veseli sau cand plang. Luati-i in brate! Nu vor fi creste sa fie "niste rasfatati". Vor creste sa fie echilibrati. Desigur e greu sa mergi cu un copil de 15 kg in brate, asa ca asezati-va pe canapea, pe scaun, pe jos si luati copilul in brate. Cand Ana ridica mainile sa fie luata in brate n-o face pentru ca ii este lene sa mearga pe jos, o face pentru ca are nevoie sa fie imbratisata. Dupa ce ne tinem in brate, accepta sa mearga mai departe, de manuta, ca pana atunci. Exclud, aici, cazurile in care ii este rau sau este bolnava.

Parerea mea.


   
   

vineri, februarie 15, 2013

Mamicie - nivelul urmator

    Problema: De fiecare data cand intram in camera in care isi facea temele, in 5 minute simteam nevoia sa ridic tonul si, ca urmare, paraseam incaperea.
        Asa ca m-am concentrat putin sa vad ce ma deranjeaza asa de rau. Eu eram foarte obosita de la munca si de peste zi, el era foarte "peste tot": cu piciorul stang fosnea o punga (nu stiu de unde a aparut punga respectiva, probabil pungile au o vointa proprie caci par sa rasara in cele mai neasteptate colturi din casa) sub birou, cu mana stanga isi baga/scotea capacul de la stilou din gura sau din par (cah), cu mana dreapta invartea stiloul pe care il tinea de penita (oroare), cu piciorul drept statea pe scaun, dar nu statea ci se aseza si se ridica in acelasi timp. Era ca un arc intins la maxim pe punctul sa se rupa. Iritarea mea venea din faptul ca nu stiam care comportament (gresit) sa-l adresez mai intai. Iar incercarile mele de a corect un comportament pareau a declansa alte sute de gesturi insuportabile pentru mine.
    M-am intrebat (repede, inabusind nevoia de a face observatie) de ce este asa peste tot. Mi-am raspuns (tot repede) ca probabil si el este obosit. Si l-am chemat sa stea pe pat langa mine. Departe de birou, de temele pe care nu le mai intelegea, de cuvintele care parca nu mai aveau sens. Langa mine. L-am tinut de mana si am avut o discutie serioasa. I-am spus ca sunt obosita si nu pot sa ma concentrez la ce spune daca se misca intr-una. S-a linistit putin. Era usurat ca nu-l cert. I-am spus la ce ma astept de la el. Mi-a spus ca a inteles. Si a stat pe pat pana mi-a explicat ce nu intelege. Pana a terminat si-a raspuns la toate intrebarile: a gasit si sinonime, a format si cuvinte din literele puse la dispozitie si a alcatuit si enunturi pentru cuvintele gasite. Mai ramasese matematica si ale ei calcule in paranteze.
    Eu n-am simtit niciodata nevoia unei explicatii pentru paranteze. Nu stiu de ce. Stiu ca le-am intalnit prima data la o olimpiada si m-am panicat. Nu stiam ce sunt semnele alea, erau si rotunde si patrate si acolade, toate in acelasi exercitiu, toate pentru prima data. Mi s-a explicat pe scurt ca ordinea in care se abordeaza este (), [], {} si asta a fost tot. N-am avut nimic altceva de intrebat. Nici despre scopul lor in viata, nici de ce au fost inventate, nimic.
    Ei bine, de doua seri incercam sa-i explic lui Alex cum se folosesc parantezele si el insista pe de ce. Pentru ca avea nevoie sa stie la ce folosesc ca sa stie cand sa le deschida si cand sa le inchida. Si nu reuseam. Am desenat pe o hartie alba, am subliniat, am facut ce-am stiut eu mai bine. Aseara, pentru ca nu ma intelegeam cu arcul intins i-am zis sa le bage in ghiozdan si sa se spele pe maini ca sa mancam ca mi-e foame. Lui nu-i era, dar a fost fericit ca nu trebuie sa se mai lupte cu scaunul de la birou.
    Eu sufeream pe dinautru. Stiu (teoretic, cel putin) ca realizarile noastre nu sunt si ale copiilor nostrii si ca ce ne-a placut noua in scoala lor s-ar putea sa le displaca profund, dar nu ma asteptam sa se intample asa repede. Pana la urma matematica de clasa a doua nu e filozofie (nu?), desi el reuseste sa o transforme in filozofie.
   Cand nu reusesc sa-i explic ceva lui Alex imi amintesc de Albert Einstein si al lui "daca nu poti explica unui copil de 6 ani atunci n-ai inteles nici tu". Momentan eu nu stiam de ce se folosesc paratezele. In timpul cinei mi s-a lamurit problema si i-am explicat-o si lui si a inteles-o.
    Si a venit intrebarea (filozofica iara):
- De ce nu mi-ai explicat atunci cand eram la birou?
- N-am stiut. Cateodata trebuie sa luam o pauza ca sa intelegem ceva.
    Mi-a fost drag pana la urma in intrebarile lui scormonitoare despre paranteze. 

miercuri, februarie 13, 2013

M-am hotarat sa devin prost - Martin Page


    In tinerete aveam o teorie clara despre "fericiti cei saraci cu duhul"/"cat de rau e sa fii mediocru"/"genialitate".
    Credeam cu tarie, si sufeream cumplit din cauza asta (adepta principiului: simt enorm  si vad monstruos), ca oamenii fericiti sunt fie prosti-blana, fie geniali. Categoria de mijloc era un fel de purgatoriu in care chinurile nu se sfarsesc niciodata. Invidiam cu voce tare prostii in timp ce in taina speram, bineinteles, ca sunt geniala.
    Anii in care am descoperit ca sunt doar o persoana normala au fost groaznici. Mi-a trebuit o decada intreaga de alegeri catastrofale ca sa accept ca sunt o persoana normala si ca asta e ok. Intre timp am mai aflat si ca geniile sunt o categorie mult mai rea decat idealizam eu (struguri acri?!) si proasta chiar nu mi-ar fi placut sa fiu (brrr).
    In paranteza fie spus, cand suntem tineri toti avem cate o parere - sau mai multe - stricta. Fixa. Ascutita. Care nu lasa loc de discutie. In tinerete lucrurile nu au nuante, ele fie sunt - fie nu sunt.
    Imi place tineretea. Mi se pare dulce in avantul ei inovator, revolutionar. In credinta ei ca "dom'le ASA stau lucrurile si nicicum altfel".
    Azi zambesc cand aud astfel de opinii, pentru ca imi amintesc de zile cand declamam infierbantata "asa ceva nu se face", "n-as putea sa mai traiesc cu mine daca as face compromisul asta". He-he! Dar e bine asa. Cineva trebuie sa ne traga in sus cu aripi puternice, altcineva trebuie sa ne traga in jos ca sa prindem radacini. E bine. Altfel am sta pe loc, intr-o balta calduta si ne-am atrofia pana la extinctie.
    Gata paranteza.
    Ei bine, cam pe-aici se invarte si Antoine in cartea lui Martin Page, doar ca el este intelept-super destept (fara genial, insa) - "inteligenta e de doua ori rea: te face sa suferi si nimeni nu se gandeste sa o considere ca pe o boala" -  si nu tinde spre categoria "prost-blana", ci spre cea mediocra, caldut-placuta-superficiala.  Si o mimeaza pana nu mai poate. Pana invata ca omul trebuie sa afle, si sa fie, cine este el si sa nu mai invidieze pe altii. Ca noi toti, de altfel.
    Parerea mea.