luni, februarie 16, 2009

despre neobisnuit in mod obisnuit

     De dimineata am plecat incarcata spre serviciu: rucsac prea greu (pentru obisnuintele mele), sacosa cu echipament (pentru sala la care nu am chef sa ma duc), zapada afara, maraiala in creier. Oprire la ghereta cu bilete/abonamente RATB unde incerc sa scot bani si cartela fara a imi imprastia toate posesiunile printre picioarele trecatorilor (reusesc). Cu concetrare maxima raspund la intrebarile abia soptite ale vanzatoarei. Incerc (fara succes) sa bag cartela de plastic in aparatele care citesc cartele de hartie. Ma mut mai la dreapta la aparatul adecvat (nu inainte sa incerc sa inteleg de ce cartela e mai lata decat fanta cititorului). Vine trenul, ma urc, scot cartea. Se lasa linistea. Binecuvantata senzatie cand ai impresia ca in jurul tau realitatea a fost pusa pe "Mute" si din piese ca de lego se construieste o alta lume. Uite in dreapta un halat de medic, in stanga o bunica autoritara, un pic mai in spate un grup galagios de oameni - inca nu stii nimic despre cine sunt ei, miroase puternic a cafea (ca aceea pe care tu nu ai reusit sa o bei inainte de a pleca de acasa) in spate rasare o o vie, niste viermi de matase, un soare turc-grecesc. In fata literele se aseaza in cuvinte si cuvintele se aseaza in fraze si zboara ca fluturii. :)
    Imi plac in mod deosebit cartile care spun lucruri extraordinare ca si cum te-ar informa despre starea vremii. Asa m-a fascinat Salman Rushdie anul trecut. Era ca si cum te-ar chema la masa si ar sporovai despre cat mai costa uleiul, faina, laptele, carnea, castravetii in timp ce-ti intinde bucatele pe masa "uite si niste branza de burduf -ce s-a mai scumpit dom'le, extraordinar-, si niste mamaliguta -rotunda si galbena ca soarele-, si ia si niste ceapa - am cumparat-o de pe marginea drumului, chiar langa Buzau, niste hoti, nu mai e lumea ce era pe vremea mea-, si uite si niste licoare din asta care te face invizibil, nu mare lucru.Iar de mai ramane loc aduc si niste ambrozie, calitatea I. Pofta buna. Doamne-ajuta!"
     Acum citesc Middlesex (Jeffrey Eugenides) si am aceeasi senzatie. De lucru greu, povestit intr-un mod accesibil, neconformist, pe care, daca reusesti sa iti lasi parerile anterioare putin deoparte, ai putea sa-l intelegi.
    Desigur, am citit primele 20-30 de pagini. Cum s-ar spune: nici n-am inceput bine. Dar sunt convinsa ca il voi citi cu placere.
    Ne mai auzim.

vineri, februarie 06, 2009

un om intre pietre


    Am pe birou o statuie (cum o fi diminutivul de la statuie?) de vreo 3 cm: o silueta ce-si imbratiseaza genunchii si-si sprijina fruntea pe ei. Alba. Am cumparat-o intr-una din vacantele petrecute in Grecia, cred ca in jumatatea de zi petrecuta prin Atena. Este obiectul meu preferat. Am avut-o langa mine in toate joburile pe care le-am prestat in ultimii 3 ani. Am fost la un moment dat detasata la un client: am luat-o cu mine. Ma linisteste. E ca si cum m-as uita in oglinda si as vedea ca inca mai sunt acolo, cu doua maini, doua picioare, un nas, o gura, doi ochi, un suflet. Nu m-am transformat intr-un monstru. Inca ma descurc. Inca am unde sa ma intorc.
    Langa ea sunt doua pietre: una mov-roz-lila cumparata de la Rasnov intr-o zi frumoasa de toamna cand a inceput sa mi se destrame lumea si simteam nevoie de ceva solid. E lucioasa si plina de ape, si isi schimba culoarea.
    Cealalta piatra, adusa de la varful Omul, e o amintire in care am crezut.
    Amandoua dor, amandoua imi sunt dragi.
    Cand le ating imi amintesc franturi de zambete, nori in priviri, promisiuni incalcate, rasarituri, apusuri, fosnet de valuri, miros de rasini, pete de iarba in genunchi. Imi amintesc de ce am parul lung, de ce tac, de ce vorbesc si de ce aud in permanenta muzica.


    Voi unde va pastrati crampeiele de viata?