Regina Maria a României, Însemnări zilnice 1929 (1)

Vineri, 18 ianuarie 1929, Cotroceni 

 „M-am simțit ușurată când s-a terminat ceremonia. O mai botezasem pe Ioana, fata Elisei, dar acela a fost un botez protestant, fără capcane.” 

13 ani, o viață

    Îți mulțumesc că împreună putem oferi stabilitate, siguranță și un model de parteneriat sănătos copiilor noștri. 

    

12 ani, o viață

    Vreme de 11 ani, aveam un gând de mirare de fiecare dată când realizam că suntem împreună de atâția ani: „Ia te uită! Cine ar fi crezut!”  Desigur tu ai crezut neclintit din prima clipă, dar eu, apostol fidel al lui Toma și Descartes, puneam totul sub semnul întrebării: „Oare vom reuși? ”

   Ultimul an a săpat în mine fără milă: ne jucăm de-a v-ați ascunselea cu un virus adaptat într-o țară cu un sistem sanitar supraîncărcat; ne luptăm cu insomnii care mușcă din sănătatea mentală; ne încredințăm copiii unui viitor despre care nu avem nici un indiciu că va fi ușor.  Acum mă bucur că reușim, în fiecare zi, acum.

----------------

Începusem acest post acum 5 luni și tot simțeam că îi lipsește ceva. 

Direcția 5 este una dintre plăcerile mele vinovate, un pic siropoși, un pic melancolici, întotdeauna găsesc ceva ce-mi place la ei - Îți mulțumesc

Mâncare fericită

 

Uneori câștigi, uneori înveți - John C. Maxwell

    Pe când eram tânără, în jurul vârstei de 13 ani, eram obsedată de citate. Fragmentele acelea, cuvintele unor oameni înțelepți (cum îi vedeam eu la vremea aceea), aforismele mă făceau să cad pe gânduri ore întregi. Mă făceau să-mi zâmbesc complice și, desigur, mi-au garantat o aură de ciudățenie pe care încă o mai port după mine și azi. Încă mai am o duzină de caiete din acea perioadă, pline de tot felul de citate. De la fragmente din cărțile pe care le citeam, calambururi, titluri „ochioase” din reviste de tineret până la citate din Biblie, găseam cuvinte interesante în tot felul de situații.

   Cartea asta, Uneori câștigi, uneori înveți a lui John C Maxwell, este din același film cu caietele mele, doar că (duh) mult mai bună. E o țesătură de citate din oameni celebrii presărată cu experiențe de viață. E ca și cum ai sta pe prispă cu un erudit bătrân care a avut o viață interesantă.

Biserica din sat

    Între 1985 și 1989 am locuit în Todirești.
    Todirești este un sătuc (destul de mare) într-o zonă săracă și bogată în același timp.
    Mama fusese angajată la o fermă de cercetare pomicola din sat și noi (sora mea și cu mine) am început școala la școala din sat. Mă rog, doar eu am început școala acolo, sora mea era deja în clasa a IV-a.
    Primii doi ani de școală sora mea îi făcuse la Pitești, unde mi-o amintesc încântată de școală, cu fundițe pe cap și prietene. O invidiam atât de mult pentru că mergea la școală. Apoi a făcut clasa a III-a la școala din satul bunicilor. Întotdeauna a reușit să își facă prieteni, dar parcă n-a mai fost la fel.
    Pe învățătorul meu îl chema Seserman Gheorghe. Cânta la vioară și la trompetă. Era un munte de om.
    În clasa I locuiam undeva în vârful unui deal și făceam aproape o oră pe jos până la școala care era la șoseaua care trecea prin sat. Era sigură încăpere în care dormeam și găteam. Acolo m-a lăsat mama prima dată să supraveghez ciorba „până mai dă un clocot” pentru că ea întârzia la serviciu. Am fost atât de speriată încât nu m-am putut opri din plâns mult după ce stinsesem focul la aragaz.
    În clasa a II-a mama a închiriat bucătăria de vară a pădurarului din sat și făceam doar 15 minute până la școală. Era o cămăruță cu hol între casa cu etaj a pădurarului (care nu locuia acolo) și magazia de lemne. Acolo am refuzat să-mi lustruiesc cizmele de Sf Nicolae și n-am primit nimic. Peste drum de casa pădurarului era un imaș pe care puteam alerga și imagina oricâte povești. Mi-e dor de imașul acela. N-am mai fost acolo de 30 de ani, dar nu cred că mai există.
    Apoi, cumva, mama a reușit să convingă soția pădurarului să ne închirieze 2 camere în casă. Îmi amintesc că învățam poeziile lui Topârceanu lipită de soba pe colț. Pentru cine nu a trăit la țară nu e mare lucru, dar o sobă pe colț era un mare lux. Nu-mi amintesc la ce folosea cea de-a doua camera. Avea o cadă în ea, dar nu cred că era o baie. Singurele amintiri pe care le am în legătură cu acea încăpere sunt cu mine făcându-mi temele în cadă pe o scândură lată. Era cea mai luminoasă încăpere din casă.
    După clasa a 2-a mama a primit un spațiu, rupt din depozitul Poștei din localitate. Ne-am mutat la bloc. Un apartament friguros, înalt, vis-a-vis de școală. Acolo am învățat despre sobele cu rumeguș, despre cum se umple un cazan cu firimiturile acelea de lemn care păreau a se împrăștia în toate direcțiile, dar care bătute cu simț de răspundere, stăteau în picioare până se transformau în cenușă. Acolo mi-am găsit câinele împușcat, chinuindu-se să moară. A murit în bucătăria noastră. Nici acum nu înțeleg de ce.
    Am trăit 4 ani în acel sat, am locuit în 3 case acolo și nu reușesc să-mi aduc aminte unde era biserica satului. Știu că din ultima locuință, cea de la bloc, auzeam duminica dimineață cum se trăgeau clopotele, dar nu-mi amintesc unde era clădirea, unde era cimitirul sau cum arăta biserica. Îmi amintesc școala, primăria, grădinița de lângă Căminul Cultural, magazinul universal, incubatorul de pui, gara din afara localității dar nu știu unde era biserica.

11 ani, o viață

    Stăteam zilele trecute și inventariam toate evenimentele prin care am trecut împreună. Nu mă gândeam la cele 4000 de dimineți în care ne-am trezit unul alături de altul, sau la cele 4000 de cine pe care le-am luat împreună, sau la cele 570 de dăți în care ne-am coordonat programul ca să fie bine pentru toți membrii familiei noastre.
    Mă gândeam la mine năucită trecând prin moarte unui copil, la tine trecând printr-un divorț urât, la tine sfâșiat când mama lui Oti ți-a interzis să-ți vezi copilul, la noi aducând pe lume o viață nouă, la lacrimile pe care ni le-am șters reciproc, la tine așteptând pe holul spitalului de la 5 dimineața ca eu să ies din operație, la tine susținându-mă în camăruța aceea de terapie intensivă cu prea mulți oameni în ea, încercând să-mi oferi un moment de izolare ca să mă pot liniști, la drumurile pe care le-am făcut cu Alex la spital, la nopțile în care aveam copiii bolnavi, la toate acele jonglerii pe care le facem ca Oti și Petru să se simtă iubiți și susținuți chiar și atunci când nu sunt lângă noi, la accidentul părinților tăi, la AVC-ul mamei mele, la toate petrecerile aniversare pe care le-am organizat, la toate excursiile în care ne-am făurit amintiri, la toate acele lucruri care ne leagă și ne susțin și ne fac noi.
    Stăteam și mă gândeam dacă vom îmbătrâni frumos împreună.
   Și în tot timpul acesta am făcut chiar asta: îmbătrânim frumos împreună.

---
2 aprilie 2020
Da, e un post antedatat. Viața se întâmplă. Facem ce putem mai bine.