vineri, aprilie 26, 2013

Hotelul de Gheata de la Balea Lac

    Despre hotelul de gheata care se construieste in fiecare iarna la Balea Lac stiam de multi ani, insa nu ajunsesem sa-l vedem inca. Cu programul nostru care trebuie sincronizat intre 3 familii, cu greu mai ajungem sa iesim iarna undeva. Asa ca, prin ianuarie, ne-am gandit ca ne-ar place (si noua si copiilor) sa ajungem sa-l vedem si ne-am programat primul weekend din februarie special pentru aceasta activitate. 
    Ne-am rezervat o camera pantru 4 persoane la pensiunea Balea Sat (curata si primitoare, cu gazde foarte faine) si ne-am pornit catre Cartisoara, caci doar din partea aceea se poate urca iarna la Balea Lac, Transfagarasanul fiind inchis. 
    Ne-am oprit in Brasov sa mancam si ne-am uitat luuung, caci si Brasovul arata ca si Bucurestiul, mohorat si fara zapada. Dar ne-am amagit cu gandul ca, poate, mai spre baza muntilor va fi ceva mai alb. Gresit. In Cartisoara era zapada doar pe sub garduri si pe unde fusese facuta gramezi. Am gasit un petec de zapada si in curtea pensiunii, dar copiii au avut grija sa se traga cu saniile pe el, asa incat pana ne-am dus la culcare zapada disparuse cu totul din curte - se facuse una cu pamantul de sub ea.
    Planul era sa urcam de dimineata cu masina pana la Balea Cascada, de unde sa luam telecabina si sa urcam la Balea Lac. Ajunsi la casacada am avut o surpriza: combinatia de vant foarte puternic cu gheata de pe jos ne punea din greu la incercare pozitia verticala. 
   La telecabina am aflat ca exista o avertizare de vant foarte puternic (cel de afara, care ne dadea pe noi pe spate, se pare ca nu era foarte puternic)  si ca exista posibilitatea sa nu mai coboram in aceeasi zi de sus (daca se hotarau ei ca e prea periculos). Asa ca am hotarat ca eu cu Ana sa ramanem pe loc si baietii sa mearga sus. As fi urcat si eu cu Ana, dar, nu stiu cum impachetaseram bagajele cand am plecat de la pensiune, ca n-aveam in rucsacelul de la noi nici macar un pampers.
   Deci nici anul acesta n-am vazut hotelul decat in poze... mai incercam iarna viitoare. 
   Sus, la Balea Lac, era intr-adevar zapada. Si viscol. 
   Din ce mi-au povestit baietii, hotelul este construit din caramizi de gheata (cat au putut vedea de-afara, caci era ingropat in zapada), mobilierul este tot din gheata, camerele n-au usi ci perdele si nici unul dintre ei nu s-a lamurit in privinta localizarii toaletei. Nu ca ar fi fost vreunul tentat sa o foloseasca, imbracati fiind pana in dinti, dar ca idee caci vorbim, totusi, de un hotel functional. 


 Baietii au vazut intai biserica
 apoi restaurantul
 si camerele
    

marți, aprilie 23, 2013

Fahrenheit 451 - Ray Bradbury

    Pentru o mama care se lupta sa limiteze alienarea pe care o induc toate "programele" disponibile in ziua de azi (TV, calc, internet, psp, Wii, smartphone, tableta, etc) cartea asta a fost un fel de "Stiam eu!".
    Romanul a fost scris in 1953 insa are momente de vizionarism (ca si cealalta distopie pe care am citit-o, 1984 a lui Orwell)
- are biometrie
Vari mana in deschizatura usii de la locuinta lui si astepta ca senzorii sa-i recunoasca atingerea. Usa  se deschise.
- casti in urechi non-stop  (iPod, mp3player!?)
Dupa ani întregi de exerciţiu cu castile in urechi, Mildred era experta in a citi miscarea buzelor.
[..]
Tarziu in toiul noptii arunca o privire inspre Mildred. Era treaza. In aer plutea un firicel de muzica, ea avea din nou castile in urechi si asculta voci indepartate din locuri indepartate, cu ochii larg deschisi pironiti in abisul de intuneric de deasupra capului.
- televizoare care acopera pereti intregi 
― E foarte amuzant. Va fi si mai amuzant cand ne vom permite sa instalam si cel de-al patrulea ecran. Cat crezi ca va dura pana vom strange bani ca sa daramam peretele si sa punem in loc un al patrulea ecran TV?
- razboaie (relativ) scurte despre care nimeni nu stie din ce au pornit
Montag iesi din metrou[..] si, in timp ce mergea, asculta cu o ureche casca radioului... "Am mobilizat un milion de oameni. Daca va fi razboi, vom obtine o victorie rapida..." Vorbele fura acoperite repede de muzica si vocea disparu.
- o campanie electorala in care castiga cine arata si suna mai bine
― [..] La ultimele alegeri am votat la fel ca toata lumea, pentru presedintele Noble. Cred ca e unul dintre cei mai atragatori barbati care ne-au fost presedinti.
― Dar l-ati vazut pe contracandidat!
― Nu era cine stie ce de capul lui, nu-i asa? Maruntel si urat. In plus, nu se barbierea la sange si nici nu-si pieptana parul cum trebuie.
― Ce le-a venit "fostilor politicieni" sa-l sustina? Nu te apuci sa sprijini un pitic ca el in cursa cu un barbat inalt. Pe deasupra, balmajea vorbele. Nu intelegeam nici jumatate din ce spune. Iar ceea ce auzeam, nu intelegeam!
Ma intreb: Bradbury a fost vizionar sau romanul a servit ca inspiratie pentru lumea moderna?


    Guy Montag este un pompier. Un alt fel de pompier, unul care arde carti si, ocazional, case si oameni. Nu-si pune intrebari, sau cel putin nu-si punea pana in seara in care s-a intalnit cu Clarisse McClellan.
    Clarisse este o adolescenta "altfel". Ei ii plac plimbarile, discutiile, ii place sa stie "de ce". Pune intrebari incomode: De ce razi? Esti fericit? Ai mirosit vreodata frunzele uscate?
    Mildred este sotia lui Montag - o tanara dependenta de somnifere, de casca electronica, de "familia" din televizor, experta in a evita orice lucru care o forteaza sa gandeasca. Pentru a-si salva universul ei imaginar si comod il denunta pe Guy, de altfel acesta este si punctul culminant al romanului.
    Capitanul Beatty, superiorul lui Montag, este un om trecut prin carti si intors impotriva lor. Prin gura lui ne este prezentat pericolul confortului si al conformismului:
― Oamenilor de culoare nu le place Micul negru Sambo. Arde-o. Albii nu inghit Coliba unchiului Tom. Arde-o. Cineva a scris o carte despre tutun si cancerul la plamani? Arde cartea. Seninatate, Montag. Tihna, Montag. Scoate nelinistea din casa. Sau, si mai bine, arunc-o la crematoriu. Inmormantarile sunt triste si pagane? Elimina-le si pe acestea. [..] Uita-i. Arde tot, arde orice. Focul e stralucitor si curat.
    Faber este un fost profesor cu foarte mult timp liber. Faber este opusul capitanului Beatty, cealalta voce care ii rasuna lui Montag in urechi, cel care ia apararea cartilor.
― Timp liber, da. Dar timpul de a gandi? Daca nu gonesti cu o suta cincizeci de kilometri pe ora, fara a te putea gandi la altceva decat la primejdie, atunci joci vreun joc sau stai intr-o incapere unde nu poti discuta cu televizorul din cei patru pereti. De ce? Televizorul e "real". E langa tine, are dimensiuni. Iti spune la ce sa te gandesti si urla pana bagi la cap. Trebuie sa fie corect. Pare atat de adevarat. Te aduce atat de repede la propriile lui concluzii, incat mintea ta nu are timp sa protesteze: "Ce prostie!"
[..]
― Sotia mea spune ca, de fapt , cartile nu sunt "reale".
― Har Domnului ca nu sunt. Le poti inchide, spunand: "Ia stai asa!" In relatia cu cartea poti fi un fel de Dumnezeu. Dar cine a reusit vreodata sa se smulga din gheara care te insfaca atunci cand cazi in mrejele peretelui-ecran? Te modeleaza asa cum vrea! Este un mediu la fel de real ca lumea inconjurătoare. Devine si este adevar. Cartile pot fi invinse prin argumente rationale. Dar cu toata stiinta si scepticismul meu, niciodata nu am fost in stare sa discut cu o orchestra simfonica de o suta de instrumentisti, color si in trei dimensiuni, nici sa ma integrez in aceste incredibile sufragerii TV.   


miercuri, aprilie 17, 2013

miniblogging (4)

Alex: mami, stii de ce imi place mie ziua de miercuri?
Eu: de ce? (ma asteptam sa spuna ca are sport, ca are mai putine teme pentru joi, de-astea)
Alex: pentru ca nu e marti.
Eu: (pauza de procesare)
Alex: tati, stii de ce imi place ziua de vineri?
Tati: pentru ca nu e marti?
Alex: nu, pentru ca e vineeeeri! 

marți, aprilie 16, 2013

Tablou de primvara




Eu am "albastrit" cartonul de fundal si am ajutat copiii sa-si deseneze contururile manutelor.
Alex si Oti au decupat si lipit copaceii.
Alex a conceput soarele.
Tati si Oti au desenat si decupat pasarile.
Alex a decupat iarba. Eu am lipit-o.
Ana, Oti si Alex au pictat cu degetelele florile.
Tabloul (care mi-e drag din tot sufletul) va decora o vreme camera lor.

6 aprilie 2013

------
ne-am inspirat de aici

vineri, aprilie 12, 2013

Marele Gatsby - F. Scott Fitzgerald


    Am ajuns la cartea asta dupa ce am vazut trailerul pentru filmul ce s-a facut si urmeaza sa fie lansat. Cel cu Leonardo di Caprio.

   

     Am un principiu: intai cartea si apoi filmul. Filmul (oricat de frumos, de bine realizat sau de sclipitor) ne limiteaza imaginatia. Eu vreau sa vad intai versiunea mea si apoi versiunea (preferabil mai buna) a altcuiva. 
    In paranteza fie spus, trailerul mi-a amintit de alt film al lui Leonardo di Caprio: Aviatorul. 
sursa


    Revenind la roman, el poate fi privit din mai multe unghiuri: este o poveste de dragoste (intre Gatsby si Daisy, in principal, pentru ca restul sunt doar pentru contrast), este descrierea unei epoci ("epoca jazzului"), a unei realitati halucinante, este opozitia dintre vest si est.
    Personajele romanului sunt putine (desi petrecerile luxuriante ale domnului Gatsby sunt o nesfarsita perindare de oameni): Nick Carraway, Daisy Buchanan, Tom Buchanan, Jordan Baker, Jay Gatsby, Myrtle Wilson si sotul ei, George Wilson, sunt cei sapte protagonisti ai evenimentelor din Long Island, in vara anului 1922.
    Singurul personaj cu care am empatizat este Carraway. El este un personaj cu bun simt, destul de "cu picioarele pe pamant", veteran din primul razboi mondial, vecin cu Gatsby si var cu Daisy. Prin ochii lui ni se dezvaluie intreaga poveste. Mi-a placut pentru tonul usor sarcastic cu care povesteste. Vorbind despre mentorul lui Jay Gatsby, Carraway spune:
Situatia aceasta dura cinci ani, in care timp iahtul facu de trei ori inconjurul continentului. Ar mai fi putut dura la nesfarsit, daca intr-o noapte, la Boston, Ella Kaye n-ar fi urcat pe bordul iahtului si daca, o saptamana mai tarziu, dand dovada prin aceasta de lipsa de ospitalitate, Dan Cody n-ar fi incetat din viata.
Un tip optimist la inceputul romanului, Carraway descopera pe parcurs ca nu in Long Island ii este locul:
Si acum abia, la sfarsit, inteleg ca tot ce-am spus pana aici este o poveste despre aceste tinuturi din vest – Tom si Gatsby, Daisy si Jordan, eu insumi suntem cu totii oameni ai vestului si probabil ca toti avem o deficienta comuna care, fara sa ne dam seama, ne-a impiedicat sa ne adaptam la viata din tinuturile de rasarit.
    Jay Gatsby este un excentric romantic, care incearca sa intoarca timpul, sa stearga ultimii 5 ani si rescrie trecutul.
[..] Gatsby avea o extraordinara vocatie pentru speranta, era stapanit de o febra romantica asa cum n-am mai intalnit si e probabil ca nu voi mai intalni vreodata la altcineva.
    Tom Buchanan este imaginea sotului bogat, condus de instincte, care gaseste firesc sa aibe o amanta, dar este ingrozit de faptul ca sotia lui ar putea face acelasi lucru: 
Nu exista confuzie mai mare decat aceea creata intr-o minte simpla si, pe cand ne indreptam spre oras, Tom era literalmente biciuit de valuri arzatoare de panica. Atat sotia cat si amanta, care pana acum un ceas erau sigure si invulnerabile, ii scapau precipitat de sub control.
Daisy, desi centrul romanului, pare a avea de partea ei doar vocea:
Vocea ei care-ti dadea fiori era ca o bautura ametitoare, reconfortanta, prin ploaie. O clipa ii urmarii doar cu urechea modulatiile urcand si coborand, inainte ca vorbele sa-si capete intelesul.
Cel mai bine o descrie chiar Gatsby:
— Vocea ei e doldora de bani, spuse Gatsby deodata.
Asta era. Nu intelesesem pana atunci. Era o voce incarcata de bani – acesta era farmecul inepuizabil care vibra, urca si se stingea, clinchetul glasului, sunetul muzical al vocii ei... Undeva, sus, intr-un palat de marmura alba, fiica regelui, fecioara de aur...
    Un alt amanunt demn de mentionat, pentru contributia la atmosfera suprarealista a romanului, sunt "ochii doctorului T.J. Ecklebur". Albastrii si gigantici, reclama montata de un "oculist" pierdut in "orbirea eterna", ochii doctorului T.J.Ecklebur par sa supravegheze toate framantarile superficiale ale oamenilor si sunt substituiti lui Dumnezeu, pe finalul cartii, in mintea slaba a lui George Wilson.

    Descrierea finala a "epocii jazzului" ii revine lui Carraway (pentru mine acest fragment este ca un rezumat al intregii carti): 
Cartierul acesta a ramas pentru mine ca o scena nocturna dintr-o panza de El Greco: un manunchi de vreo suta de case, conventionale si in acelasi timp grotesti, chircite sub un cer posomorat, apasator, pe care se inalta o luna mata. In prim plan, pe trotuar, patru barbati, solemni, in haine de seara, inainteaza purtand o targa pe care zace o femeie beata intr-o rochie lunga, alba, de seara. Bratul i se leagana atarnand intr-o parte a targii scanteind de bijuterii inghetate. Si cei patru barbati intra gravi intr-o casa, alta decat cea pe care o cauta. Nimeni nu stie cine este femeia si nimanui nu-i pasa.


Si, pe final, un infografic
sursa













miercuri, aprilie 10, 2013

marți, aprilie 09, 2013

miniblogging (3)

- pai, Alex, mai fa si ceva cu mainile. (eu in speranta ca mai lasa TV, calculator, carte si se implica intr-o activitate fizica)
pai am facut: am tinut cartea si am dat paginile

Ce pot face 8 maini dibace