De toamnă

    Dacă ești un părinte obsedat de control și ai măcar un copil în școală poți înțelege de ce pe la jumatatea lui septembrie mi se termină stocul de antiacide și incep sș folosesc mai abitir anticearcănul din trusa de machiaj.
    Sunt sute de spaime și îndoieli care se aruncă asupra mea în stoluri compacte și mă sufocă. Dacă nu face față? Dacă face vreo prostie? Dacă se lovește? Dacă (mult mai rău) lovește (ne)intenționat pe cineva? Dacă? Dacă? Dacă? Dacă eșuează?

    Luni, în cele două ore de așteptare în care copilul cel mare a intrat în clasă să-și amintească sentimentul statului în bancă și vorbitului pe rând, am străbătut câțiva km încercând să găsesc o gheretă RATB pentru prelungirea unui abonament, ocazie cu care am observat sute de părinți alături de sute de copii. Și am băgat de seamă că ai mei copii sunt frumoși, bine crescuți și, mai ales, sănătoși. Sănătoși. 
    Am privit mame alături de copii în cărucioare cu rotile, mame alături de copii cu întârzieri în dezvoltare, mame de copii cu autism și am înțeles că suntem bine. Avem copii sănătoși, capabili să învețe, capabili să simtă și să relaționeze cu alte ființe umane. Ce ne putem dori mai mult?
    Mi-am propus pentru această lună să caut la începutul și la sfârșitul fiecărei zile motive de bucurie și de mulțumire. Lumini care să mă ajute cînd năvălesc grijile și spaimele.
 

Fara griji

    Ieri dimineata am avut un drum in plus de facut si a trebuit sa iau metroul. De la Unirea.
    La 8 dimineata, intersectia de la Unirea, cea de dupa fantani, intre tramvaiul 32 si intrarea la metrou, e plina de oameni preocupati, seriosi si, pe vremea asta, sobru imbracati. Oameni hotariti, usor incruntati, grabiti, cu ochii lipiti de semafor asteptand culoarea verde ca pe startul dat la o cursa.
    Culoarea verde si-a clipit prezenta si masele de gri/negru/serios au pornit din ambele parti sa curga spre unde ii duceau treburile. Printre ei, un copil agatat de mana bunicii sarea din dunga alba in dunga alba, luandu-si avant la fiecare pas, razand plin de incredere in reusita lui si aterizand invingator de fiecare data.

Sanziene

    Imi amintesc foarte clar cum strangeam Sanziene pe dealul din Todiresti unde isi avea mama serviciu cand eram eu mititica. Nu stiam inca despre solstitiul de vara dar stiam ca trebuie sa adun Sanziene de sub padure.
    Mama lucra la o ferma agricola in varful unui deal, sub poala une paduri. Avea sub aripa ei ocrotitoare tot felul de pomi, de arbusti si de tufe. Erau meri, pruni, coacaze, zmeura, toti frumosi si parfumati.
    Pe 21 iunie mergeam intotdeuna la mama la munca sa culeg Sanziene pentru coronita. Singura, caci la tara copiii n-au a se teme nici ca se pierd, nici de alti balauri, doar de cainele mare si negru dintr-o curte cu un cires bogat - ultima casa din sat, pe partea stanga a drumului. Dar cainele nu iesea  niciodata din curte doar latra inspaimantator, poate mai mult de singuratate decat ca sa ne sperie, caci nu vedeam niciodata picior de om in curtea respectiva. In folclorul nostru, al copiilor, cand treceai pe langa casa respectiva trebuia sa-ti faci semnul crucii cu limba in cerul gurii ca sa nu se ia necuratul dupa tine.
   Dupa ce treceam de paznicul intunecat al ciresului, imi placea drumul catre ferma mamei caci se vedeau brazdele colorate de pe dealuri cam asa cum se vad ogoarele din avion - ca niste covoare aliniate de uriasi care isi scot zestrea la sorit.
   Dealul meu mi-l amintesc insorit intotdeauna si plin de tot felul de flori salbatice. Strangeam flori pentru mama si Sanziene pentru mine. Sanzienele cu florile lor micute si albe erau fundalul perfect pentru trandafirii rosii pe care ii crestea mama in gradina din fata birourilor fermei, special pentru coronitele noastre (a mea si a sora'mii). Dar nu la potrivirea de culori ma gandeam eu atunci ci la cat de capricioase sunt zanele astea pe care daca le uiti ti se intampla cate si mai cate ghinioane...

   O vara frumoasa va doresc si vacanta placuta scolarilor!

Eliberare

sursa

miniblogging (1)

     Ana, azi noapte, chinuita de lipsa somnului, sedea in mijlocul patului nostru aruncand portocale in sus, cu o privire de aha, deci asta faceti voi cand dorm eu: "Mami, migeeeeaaaaa!". 

de iarna

    Zilele trec repede, poate prea repede. Diminetile se transforma repejor in seara si pana te freci la ochi e noapte, apoi o noua zi. Zilele s-au transformat in saptamani, saptamanile s-au facut an si pana sa imi trag sufletul se termina si anul, ca si ziua.
    Bucuroasa sunt cand se termina ziua, dupa cum bucuroasa sunt cand incepe.
    Peste noapte, momentele zilei se astern in covor de amintiri. Inca un zambet, inca o imbratisare, inca o lacrima, inca o izbanda intregesc comoara pe care o purtam in noi pana murim, poate si dupa aceea.
    Inca un an se scurge printre noi si nici nu stiu cand a trecut - a fost plin, cum plin a fost si cel de dinaintea lui.
    Eu inca rasfoiesc fotografii din vara fierbinte refuzand sa accept firescul zapezii de afara. Inca mai beau suc cu gheata, inca mai pastrez bluzele groase si caciulile in dulap. Am facut o concesie manusilor: le-am mutat in poseta. Dar ma ajunge iarna din urma: tanjesc dupa fotoliu, patura, carte si vin fiert. Am umplut casa cu miros de brad, devorez portocale si ma bate gandul sa mai mesteresc niste felicitari de Craciun cu brazi, cadouri si clopotei. 

Ani, zile, ore

    Aseara, in timp ce fi'miu (~5 ani) se vaita de zor ca "ce departe e vacanta de vara si ce mult mai am de asteptat pana atunci, vreau sa fie acum!", ma intrebam cand am trecut de la "wow, ce mult dureaza un an" la "365 de zile sunt prea putine intr-un an, ce sa mai zic de 24 de ore intr-o zi?"
    Pana la o varsta (pe care o sau nu o constientizam) traim in prezent, apoi prezentul dispare si avem trecut si viitor, lucruri care s-au intamplat si lucruri care se vor intampla, dar nu mai exista prezent. Doar evenimente exceptionale ne fac constienti de "acum".
    Alex se trezeste de dimineata si are asternuta in fata lui o zi intreaga pe care o umple si de care se bucura/supara pe masura ce vine. Si o traieste din plin (dovada somnul adanc in care pica pe la 9 seara).
    Subsemnata se trezeste si incepe "aha, azi e miercuri, mai sunt 3 zile pana la weekend, trebuie sa ..." si urmeaza o lista mai complicata sau mai putin complicata in functie de zi. Nu mai am in fata 12-14 ore pe care le voi umple cu experiente uimitoare ci 12-14 ore care nu-mi ajung sa fac tot ceea ce trebuie sa fac. Desigur nu e intotdeauna asa, exista si zile in care cele 12-14 ore ma umplu de bucurii si de amintiri frumoase, zile care compenseaza. Dar media ....
    As mai vrea sa adaug aici si tiparele in care ne formam mintea pe masura ce traim, acele pre-judecati care ne fac viata mai usoara dar si ceva mai lipsita de consistenta. Am in minte imaginea unei site (din aceea de cernut faina) din ce in ce mai rara prin care timpul trece din ce in ce mai usor odata cu acumularea de noi informatii. Nu ne mai raman asa de multe lucruri in care sa agatam timpul din zi.
PS:
    Textul acesta a inceput ca un comentariu la un post al Irinei dar pentru ca s-a lungit nepoliticos de mult l-am transformat in ceea ce este el acum.

Mecanism bizar

Ma trezesc dimineata la prima geana de lumina. Marai. E prea devreme pentru realitate. Ma intorc din nou in bratele visurilor. Visul e inselator. Cateodata este acolo si ma scufund in ape racoroase, matasoase. Azi, insa (si nu e prima data), a fugit. Unde m-am intors se vedea doar un sir de patru usi de lemn de cires (ale sifonierului) pline de urme de degete (ale mele, ale lui, ale minunii). Ciudat la urmele astea e ca indiferent cat si cu ce le-as sterge ele raman acolo, incapatanate, trufase. Niciodata lemnul usilor sifonierului n-a mai stralucit ca in prima zi.
Dupa minute lungi de incercari renunt la vis. Alergarea dupa el m-a istovit atat de mult ca nici nu mi-l mai amintesc. Cum sa te intorci cand nu-ti mai amintesti la ce?
Sa incercam realitatea. Incepe incet si usor, aproape placut. Liniste - stapanii dorm inca. Racoare - soarele inca nu s-a intremat bine. Apa pe ochi, pieptan in par, ritualuri. Desi sunt treaza senzatia e de incremenire.
Desi incerc sa fiu atenta sa surprind momentul in care se pun toate in miscare, ma ia prin surprindere si de asta data: claxoane, frane, tipete, cereri, huruieli, reprosuri, sonerii, farfurii, furii .. A inceput, dar cand a inceput?
Apoi ma urc in masina si se face liniste. Incepe din nou. De data asta bine.

un om intre pietre

    Am pe birou o statuie (cum o fi diminutivul de la statuie?) de vreo 3 cm: o silueta ce-si imbratiseaza genunchii si-si sprijina fruntea pe ei. Alba. Am cumparat-o intr-una din vacantele petrecute in Grecia, cred ca in jumatatea de zi petrecuta prin Atena. Este obiectul meu preferat. Am avut-o langa mine in toate joburile pe care le-am prestat in ultimii 3 ani. Am fost la un moment dat detasata la un client: am luat-o cu mine. Ma linisteste. E ca si cum m-as uita in oglinda si as vedea ca inca mai sunt acolo, cu doua maini, doua picioare, un nas, o gura, doi ochi, un suflet. Nu m-am transformat intr-un monstru. Inca ma descurc. Inca am unde sa ma intorc.
    Langa ea sunt doua pietre: una mov-roz-lila cumparata de la Rasnov intr-o zi frumoasa de toamna cand a inceput sa mi se destrame lumea si simteam nevoie de ceva solid. E lucioasa si plina de ape, si isi schimba culoarea.
    Cealalta piatra, adusa de la varful Omul, e o amintire in care am crezut.
    Amandoua dor, amandoua imi sunt dragi.
    Cand le ating imi amintesc franturi de zambete, nori in priviri, promisiuni incalcate, rasarituri, apusuri, fosnet de valuri, miros de rasini, pete de iarba in genunchi. Imi amintesc de ce am parul lung, de ce tac, de ce vorbesc si de ce aud in permanenta muzica.


    Voi unde va pastrati crampeiele de viata?

trenul

Mi-e dor sa merg cu trenul. Sa trec in graba printre ploi, campuri, paduri, sate, orase lasand in urma oameni si gradini, sosele si bariere. Sa citesc leganata de roti de fier, inganata de fluieratul in rastimpuri al locomotivei. Sa las gandul sa imagineze istorii si crize in vietile celor ce-i zaresc pe geam, sa zambesc unui copil intr-o gara in care n-am coborat niciodata. Sa beau cafea calduta dintr-un termos purtat cu grija. Sa ascult conversatii intamplatoare si sa-mi zambesc complice

la ceas de seara

copilul s-a culcat dupa amiaza si eu mi-am petrecut vremea citind pe net diverse bloguri: programare, management, personale
     M-am trezit la un moment ca e intuneric si liniste in casa asa cum imi doream de muuuult si mi-a aparut in gand un dragon, un pui de dragon. Un pui de dragon curajos care ma imbia sa-i sar in spinare si sa zburam catre stele unde fagaduia sa-mi spuna povesti nescrise. Sa-mi lamureasca fiecare scanteie si sa-mi arate ca nu sunt reci si distante stelele ci calde si primitoare. Pe una dintre ele, imi promitea, o sa gasesc un colt de pajiste unde as putea sa scriu o poveste cu stropi de roua si unde as putea sa te mangai cu un pui de vant. Si, mai spunea dragonul meu entuziast, am putea alerga si rade si simti iarba moale sub picioare si am manca ciuperci rumenite la foc. "Ce foc?" am intrebat neincrezatoare. "Foc de dragon, cine ma crezi?" si rase nepasator la griji si ganduri.
     Mi-am petrecut piciorul - incaltat intr-un condur cum n-am vazut niciodata si am visat intotdeauna, albastru precum marile greciei in rasarit de soare - peste spinarea dragonului. Am prins in palme un corn de pe spinarea lui si m-am tinut bine. Vazandu-ma sovaitoare si usor speriata de cutezanta mea mi-a facut prietenos cu ochiul si mi-a promis ca va zbura lin si iute.
     Boc-boc. O lumina se aprinde si pasi omenesti se aud in preajma. Vecinul cere cheia de la subsol. Tavanul apartamentului lui plange.
     Dar dragonul a fugit. Era doar un pui de dragon. Ma uit spre piciorul meu stang ce se odihneste pe pat. Are pe el o umbra albastra. Zambesc.
     Din camera alaturata se aude un glas iubit de copil chemandu-si mama. In scurt timp o mogaldeata cu ochii pe jumatate inchisi se catara peste mine si se incolaceste sub plapuma in jurul bratului meu ce-l invaluie ocrotitor. "Te iubesc, mami" - zambeste jucaus un chip ciufulit si timpul o ia din nou din loc.
Sa mai vii dragonule.....