Kos - Platanul lui Hipocrat

Kos - plaja

Arata-i cum!

    Inca de pe la 5 ani ii tot explic lui Alex ca ar trebui sa nu mai fie asa de incruntat, asa de suparat pe toata lumea in general si pe nimeni in particular.
    Cam in urma cu 1-2 ani am realizat ca atitudinea mea fata de posomoreala lui este total gresita, ca nu-i foloseste la nimic sa ii spun "nu mai fi suparat" si, ca o regula generala, ori de cate ori ii spuneam "nu fa aia" intr-un fel sau altul ajungea sa faca aia. Foarte logic - daca stai sa cugeti.
    Asa ca am inceput sa-i spun "zambeste!", "bucura-te", "a fost frumos la ...., cred ca esti foarte bucuros ca ai fost acolo" - nu cu foarte mare succes, dar oricum cu oarece imbunatatiri.
    Nemultumirea lui este cu atat mai evidenta cu cat Ana este toata un zambet, de dimineata pana seara.
    Ieri (de fapt aseara) am avut insa o revelatie: eu nu zambesc. Rad la glume, zambesc cuiva drag, mi se lumineaza chipul cand citesc/aud ceva interesant, zambesc din tot sufletul cand imi privesc familia. Dar starea mea naturala este serioasa, aproape trista - perfect oglindita pe chipul copilului.
    Asa ca ne vom apuca sa invatam impreuna sa fim bucurosi, multumiti si veseli.
    Cum?
    Pentru inceput, inainte de culcare va trebui sa gasim fiecare cate ceva pentru care suntem bucurosi.



------------
imi place tare mult cuvantul asta: borderline

Esti minunat!

a fost o vreme cand aveai cinci ani
si te simteai minunat
stiai ca esti minunat
te iubeai
te simteai frumos chiar cu un dinte lipsa, cu parul ciufulit, cu sosete desperecheate si adidasi murdari
iti placea corpul tau si lucrurile pe care putea sa le faca
te simtei puternic
stiai ca esti istet

inca o mai ai?
Minunatia
ti-a luat-o cineva?
l-ai lasat?
i-ai dat-o pentru ca cineva ti-a spus ca nu esti suficient de frumos, suficient de slab, suficient de istet, suficient de bun?
de ce l-ai ascultat?
te-ai gandit ca s-ar putea sa spuna doar prostii?

sursa:Pigtailpals

Parinti pasnici

    Ideile ce le voi insirui aici nu imi apartin in totalitate, au fost inspirate de Peaceful parenting - step 1. Pana acum le-am simtit in concordanta cu ceea ce simt eu, cu ceea ce am nevoie, cu ceea ce are nevoie familia mea.  
    Ca sotie (sot) jumatatea nostra se increde in noi cu toata fiinta lui (ei) si noi ii promitem ca il (o) vom iubi cu toata puterea noastra asa cum este el (ea), asa cum ne iubim pe noi insine. E o promisiune frumoasa si inaltatoare. Dar vine cu o preconditie: sa ne iubim pe noi insine.
    Inca din copilarie suntem invatati despre egoism (atunci cand nu vrem sa ne impartim jucariile cu ceilalti copii), despre cat de daunator este sa ai o parere prea buna despre tine, despre "lauda de sine nu miroase a bine". Rare sunt cazurile cand suntem invatati ca felul in care ii privim pe ceilalti este o reflexie a felului in care ne privim pe noi insine. Ca sa vedem o lume frumoasa in afara noastra trebuie sa vedem frumosul din noi si ca sa vedem frumosul din noi trebuie sa ne iertam erorile, sa vedem padurea, nu copacii, sa ne acceptam si sa ne iubim asa cum suntem.   
    Ca parinti, ne sunt incredintate vietile copiilor nostri. Trebuie sa le aparam si sa le hranim asa incat sa creasca frumos si isi implineasca potentialul. Si cum putem face asta altfel decat iubindu-i asa cum sunt, si atunci cand sunt dulci-incantatori si atunci cand sunt tirani-neintelegatori.
    Primul pas pentru a-i iubi si ajuta pe ceilalti este sa ne iubim pe noi insine asa imperfecti. Eu sunt imperfecta, sotul meu este imperfect, copiii nostri sunt imperfecti. Si asta e bine. Imperfectiunea ne da voie sa gresim, sa ne iertam si sa invatam din greselile noastre, ne da voie sa evoluam, sa crestem.

Inspiratie

    Pinterest imi trimite saptamanal un newsletter cu ce li se pare lor ca a fost cel-mai-cel in saptamana care a trecut. Astazi mi-a trimis si un link catre aceasta poveste:

At 102, she changes oil, spark plugs on her 82-year-old car

    Margaret Dunning a crescut la o ferma agricola, unde a invatat sa conduca la 8 ani si si-a luat permisul la 12 ani. Ma intreb cum arata un permis de conducere de 90 de ani.     

    “It disturbs the policemen very badly, but it doesn’t bother me at all”, glumeste doamna in legatura cu amenzile pentru depasirea vitezei legale pe care le-a primit de-a lungul vietii. 

    Nu s-a casatorit niciodata (o fi motivul pentru care este asa de plina de energie?? ), a renuntat la facultate in timpul crizei economice din anii 1930, a lucrat la fabrica de masini Ford, apoi in industria bancara (unde a fost si victima unui jaf) si in vanzari. Si in tot acest timp a prestat o multitudine de activitati ca voluntar. 

    De curand s-a reinscris la facultate pentru a termina ce a inceput in tinerete.

    Margaret Dunning are 102 ani si este o sursa de inspiratie pentru noi toti. Sper sa am aceeasi atitudine pozitiva cand voi avea jumatate din varsta domniei sale. 

De Ziua Copilului la mare

    N-a fost chiar de Ziua Copilului ci a doua zi, dar spiritul a fost acelasi.
    Imi amintesc o zi foarte frumoasa si foarte plina. Drumul a fost ok in primele doua ore si destul de agitat in a treia. Ana a adormit in cele din urma, dar Alex si Oti nu mai aveau rabdare si intrebau la fiecare 5 minute cand ajungem. Cand am ajuns abia au mai avut rabdare sa coboare din masina si erau deja cu picioarele in apa inainte sa apuc sa-i schimb in slipii de baie. Am mancat pe plaja mancarea pe care o pregatisem de acasa si am reusit chiar sa-i tinem jumatate de ora pe patura sa se odihneasca dupa care au zbughit-o iarasi la joaca.

   
    Apoi "ne-am dat" cu telegondola spre marea mea spaima si spre marea distractie a copiilor.

    Iar pe drumul spre casa au picat asa cum le sta bine unor copii fericiti.

Dansuri