Acolo unde femeile sunt regi - Christie Watson

    Am cumpărat această carte pentru că mi se părea că am nevoie să citesc ceva frumos despre femei și titlul promitea măreție: regi, un ținut îndepărtat, pe copertă era o femeie de culoare și ei păstrează vii tradiții cu adevărat străvechi.
    Dar am avut parte de o surpriză de proporții.
    Am citit-o în 3 zile (între 13 și 16 noiembrie 2018) și  asta înseamnă foarte repede la cât timp am în mod normal pentru citit. Îmi amintesc că am stat două nopți la rând să o citesc aproape ținându-mi respirația și că atunci când am terminat-o îmi curgeau lacrimi. E o carte foarte bine scrisă și foarte profundă.
    Cartea e despre Elijah, un băiețel nigerian de 7 ani, despre vrăjitori, și despre mame: Deborah, mama lui biologică, și Nikki, mama lui adoptivă. Știam ce va gândi Nikki și m-am identificat automat cu ea, dar felul în care Christie Watson descrie gândurile și trăirile lui Elijah m-au făcut să mă opresc și să mă gândesc de mai multe ori. Există lucruri pe care noi (adulții) le luăm drept firești și evidente și nu ne amintim cum am ajuns să le vedem în felul acesta.
    E o carte pentru oamenii care vor să înțeleagă mai multe despre câtă greutate au vorbele părinților în mintea copiilor lor, câtă greutate au vorbele unui lider spiritual în inima enoriașilor lui, despre ce responsabilitate implică orice poziție de autoritate.

Astrofizica pentru cei grăbiți - Neil deGrasse Tyson

    Astrofizicianul Neil deGrasse Tyson este printre speakerii mei preferați alături de Bill Nye (the Science Guy). Știu că în ultima vreme Neil deGrasse Tyson e un personaj controversat și nu vreau să mă pronunț încă asupra faptelor care îi sunt reproșate, dar asta nu îi diminuează celelalte calități. De altfel, când o să fiu mare, vreau să vorbesc în public cu aceeași pasiune și implicare cu care vorbește Neil - pentru câteva mostre căutați-l pe Youtube sau accesați StarTalkRadio.    
    Dat fiind felul captivant în care povestește, m-am așteptat să fie o carte plină de informații ușor de citit. Punct ochit-punct lovit.
   

    
    Organizată în 12 capitole, cartea reunește eseuri apărute în revista Natural History între 1997 și  2007 pe teme variate ce ating Teoria Big Bang, mecanica cuantică, găurile negre, spectrul undelor, numărul planetelor din cosmos, căutarea vieții în univers
    Primul capitol începe cu una din maximele lui  (are o colecție destul de bogată) „Universul nu are nici o obligație să fie pe înțelesul tău”, așa că Neil deGrasse Tyson încearcă să aducă ceva lumină asupra unor concepte esențiale, punând întotdeauna accentul pe universalitatea legilor fizicii (vremea pe Jupiter respectă aceleași legi ca pe Pământ, gravitația lucrează la fel pe orice planetă, viteza luminii e aceeași oriunde în spațiu ) și pe munca asiduă pe care o depun oamenii de știință pentru a unifica variatele domenii științifice.

    Citind Astrofizica pentru cei grăbiți m-am lovit, încă o dată de incapacitatea mea de a-mi reprezenta mărimile (ce înseamnă 10 la puterea -35 secunde?󠁠 cât de mult înseamnă 40000 de kilometri?) și am fost recunoscătoare pentru cei din jurul meu care îmi suplinesc această inabilitate (mă refer aici la jumătatea mea mai bună, evident) și pentru analogiile pe care Tyson le folosește.

Această problemă a halourilor se regăsește sub nasul nostru, chiar în Calea Lactee. Între o galaxie și alta, între un roi și altul, gama diferențelor de ordin de mărime dintre masa obiectelor vizibile și masa totală estimată după determinarea gravitației se întinde de la de câteva ori până la de câteva sute de ori. În întregul univers, factorul mediu de discrepanță este de șase: materia neagră cosmică are o gravitație de aproximativ șase ori mai mare deât materia vizibilă.[...] E greu de crezut că masa fabricată de univers ar putea fi distribuită între planete și stele în proporție de șase la unu. Asta ar însemna șase mii de planete Jupiter pentru fiecare stea din galaxie sau, și mai rău, două milioane de planete Pământ. De exemplu, în sistemul nostru solar toată materia care nu face parte din Soare ajunge la mai puțin de 0,2% din masa Soarelui

pag 71-72

    Ca să vă imaginați un pulsar, gândiți-vă la masa Soarelui înghesuită într-o minge cât Manhattan-ul. Dacă vă e greu să faceți asta, vă puteți gândi la o sută de milioane de elefanți înghesuiți într-un tub de ruj.[..] Pe scurt, acolo unde gravitația e foarte ridicată, înălțimile tind să scadă, ocupând depresiunile, fenomen care pare de factură biblică, asemenea celui care deschide calea Domnului:„Toată valea să se umple și tot muntele și dealul să se plece; iar cele strâmbe să fie drepte și cele colțuroase, netede”(Isaia 40:4)

pag 121

    Cartea a fost scrisă, după cum spune și autorul ei, „Pentru toți cei prea ocupați ca să citească volume consistente, dar care vor totuși să găsească o cale către cosmos” și, deși poartă în titlu cuvântul „grăbiți”,  eu recomand să fie citită în tihnă și cu atenție.

Puterea lui Încă

    Am urmărit cu Petru într-una din serile trecute un TedTalk (o prezentare dintr-un TedTalk) care vorbea despre felul în care ne raportăm la probleme ne schimbă creierul (deși știu că e un pic de auto-argument în această exprimare, pentru că raportarea este tot în creier, nu știu cum să formulez altfel ce vreau să spun).

    Prezentarea era/este a unui dr psiholog, Carol Dweck, și prezintă ceva ce nu era nou pentru mine: plasticitatea creierul - capacitatea creierului de a dezvolta noi conexiuni la orice vârstă. Nu a fost o informație nouă nici pentru Petru pentru că i-am tot servit-o de-a lungul timpului ori de câte ori îmi răspunde cu „Eu nu știu/pot ...... ” și nici măcar nu este o prezentare foarte captivantă (cum a fost cea a lui Tim Urban*) despre procrastinare), însă ca părinți ne trezim de multe ori penalizați încă de la startul oricărei conversații cu adolescenții personali așa că orice altă sursă de informație este utilă.

    În plus, Carol Dweck are o undiță pe care o pot folosi din nou și din nou și din nou: ori de câte ori aud „Eu nu (știu/pot) să (vorbesc/povestesc/rezolv/construiesc/gătesc/clătesc/adăugați ce vreți voi aici)” pot pur și simplu să adaug un singur cuvânt pentru a schimba sensul discuție: „încă”. „Eu nu știu să înot încă” este cu totul altceva decât „Eu nu știu să înot.”

    Însă motivul pentru care m-am decis să scriu această postare este altul și ține de experiența mea personală.
    Am folosit de-a lungul anilor de multe ori resurse educaționale on-line, dar am fost (și încă sunt) un mare fan al cursurilor MOOC.
    Așa l-am „cunoscut” pe Yuval Noah Harari prin intermediul cursului lui A Brief History of Humankind (Coursera). 
    Am re-studiat statistica și teoria probabilităților ajungând să înțeleg și să folosesc cunoștințe pe care le credeam inutile din facultate. 
    Am învățat cum să-i învăț pe copii matematica urmând cursul How to Learn Math! al lui Jo Boaler (care nu mai este gratuit între timp, dar pe care l-am apreciat și l-aș recomanda oricărui profesor de matematică și mai ales oricărui învățător).
    Au fost cursuri de vorbit în public, de apreciat arta, de adoptat un stil de viață activ, și lista poate continua destul de mult.

    Au fost însă destul de multe cursuri la care am renunțat. Nu e neapărat un lucru negativ - nici referitor la cursuri, nici referitor la mine. Sunt anumite lucruri despre care am descoperit că nu mă interesează de fapt, spre exemplu antropologia nativilor australieni. Ce mă deranja pe mine erau subiectele care mă interesau dar nu reușeam să le parcurg în timpul alocat de platformă: fie pentru că nu aveam timp la momentul respectiv, fie pentru că materia era prea densă pentru mine. Problema era că nu reveneam la ele, le consideram deasupra abilităților mele și renunțam.
    Până de curând.
    Am decis pe la începutul primăverii că vreau să învăț programare funcțională și cel mai bun curs pentru a mă familiariza era Functional Programming Principles in Scala (Coursera) al lui Martin Odersky. Din momentul în care m-am înscris până în prezent s-au terminat 2 serii de curs. Ar fi trebuit să mă descurajez până acum dar pare că perseverez: mă tot mut de la o sesiune la următoarea fără să mă mai judec. Îmi acord timpul de care am nevoie să înțeleg ce am de făcut. Presupun că se va termina și seria actuală înainte ca eu să termin cursul (mai am de parcurs o săptămână din cele 6), dar încă învăț și asta e important.
Bravo mie 👍😊


----
*) dacă nu știți cine e Tim Urban și care este TedTalk-ul lui despre procrastinare: nu știți ce pierdeți, remediați repede-repede

Și nu pot să nu las aici și linkurile seriei de pe site-ul lui Wait But Why.
Why procrastinators procrastinate
How to beat procrastination
Procrastination Matrix

Haine la Muzeul National de Istorie a Romaniei

    Pana pe 24 august 2014 Muzeul National de Istorie a Romanie gazduieste expozitia "Haina il face pe om. Sase secole de istorie vestimentara". Noi am ajuns sa vizionam expozitia sambata dimineata dintr-o intamplare fericita si o recomandam calduros.

tronul Reginei Elisabeta si cel al Regelui Ferdinand

rochie regala

haine boieresti

costume de scena

Metode alternative de impunere a disciplinei (scolare si nu numai)

    Fiind mama unui baiat (hiper)activ de 9 ani, care a trecut prin mai multe traume majore, sunt printre personajele principale in desfasurarea oricarei sedinte cu parintii. Mda. Nu e neaparat placut, dar este un bun prilej pentru a afla tot felul de lucruri noi.
    Spre exemplu: sunt foarte putini adultii (parinti sau cadre didactice) care stiu clar ce vor de la copiii de care se ocupa. Cererile sunt cam de genul urmator: sa fie cuminte, sa stea linistit, sa fie atent si sa fie ca ceilalti (generic, generic, generic si total gresit).
   Cum zicea Einstein: daca nu esti capabil sa explici o idee unui copil de 6 ani inseamna ca nici tu nu ai inteles-o. Ca si adulti, noi avem o multime de idei despre  ce inseamna "sa fie cuminte", dar toate se rezuma la "sa faca ce vrem noi" - fie ca o face pentru ca ii spunem, fie ca o face instinctiv. Deci cum explicam unui copil de 6 ani (sau 9, de dragul discutiei) ce inseamna sa fie cuminte?
    De unde stau copiii, e un razboi pe care nu pot sa-l castige. Intotdeauna se va ivi o situatie noua in care noi nu i-am spus ce sa faca si el va trebui sa ia o decizie, care, poate, nu e cea pe care am lua-o noi. (in cazul meu particular, dupa lungi negocieri la sedinte cu parintii, am reusit sa obtin o lista clara de cerinte - foarte rezonabile, de altfel- la care copilul a fost dornic sa se alinieze)
   Dar nu despre asta vroiam sa vorbesc.
   In documentarile mele, despre diverse metode de a ajuta copilul in procesul de adaptare la sistem am dat peste acest articol: Lincoln High School in Walla Walla, WA, tries new approach to school discipline — suspensions drop 85%. Un articol lung si documentat, cu statisitici, grafice si descrieri de situatii. Bun de citit si de aprofundat.
   Se vorbeste in zilele noastre, foarte mult, despre cresterea nivelului violentei in scoli. Eu cred ca suntem partiali responsabili pentru aceasta crestere. Sau, altfel spus, eu cred ca am putea face ceva pentru a scadea acest nivel. Pentru fiecare astfel de copil (violent sau nu, dar care iese din tiparele dorite) am putea incerca sa intelegem si sa rezolvam problema care sta in spatele comportamentului in loc sa ne multumim sa pedepsim comportamentul.
   Desigur, fiecare actiune are o consecinta si este normal si bine sa fie asa. Dar (din experienta acumulata) nu ne multumim doar cu atat. Fiecare pedeapsa (la scoala ca si in restul locurilor) este insotita de o mare dezaprobare in dreptul copilului, de diverse discursuri de genul "esti rau", "n-o sa iasa nimic bun din tine", "nu te mai suport", "cuuuum ai putut sa faci ASA ceva". Toate ar trebui sa le scriu cu majuscule si insotite de multe semne de exclamatie pentru a fi cat mai aproape de realitate.
   Cati dintre noi se opresc sa intrebe copilul, care tocmai a facut ceva "nemaiauzit", daca e ceva ce il deranjeaza? Daca e ceva care il framanta? Daca i s-a intamplat ceva rau?
   Majoritatea comportamentelor "nemaiauzite" sunt expresii ale unor emotii ce nu pot fi stapanite sau administrate acceptabil, urmari ale unor experiente traumatizante (fie ca e vorba de ceva usor sau de ceva foarte grav).
   Metoda expusa in articolul mentionat are doar doua reguli:

1. Nu lua personal nimic din ce spune un copil furios. Prefa-te surd. Lasa cuvintele sa treaca pe langa tine.
2. Nu imita comportamentul copilului. Nu tipa, nu folosi cuvinte injurioase. Asteapta sa treaca furtuna si, cand copilul s-a linistit (si doar atunci), manifesta-ti grija pentru el: s-a linistit? i s-a intamplat ceva ce nu stie cum sa gestioneze? vrea sa vorbeasca despre o problema care il framanta? Asculta-l. 

    Din nou, consecintele sunt consecinte. Nu se pune problema ca ramane nepedepsit, dar scopul pedepsei ar trebui sa fie sa ajutam copilul sa nu se mai regaseasca in aceeasi situatie. Daca vrem sa reactioneze altfel in situatii stresante, trebuie sa ii invatam cum sa faca acel altfel.
    Inchei cu un citat din articol:

   Teens who live with complex trauma are walking post-traumatic stress time bombs, says Turner. They teeter through their days. The smallest incident can push them into a full-blown meltdown. Some kids run away. Some explode in rage. Some just mentally check out.
    “In flight, fight or freeze mode,” Turner explains, “survival trumps everything else.” So when a kid who’s got complex trauma feels threatened or overwhelmed, exploding in rage at something that most people wouldn’t even shrug over is a perfectly normal response.
    That’s worth repeating: exploding in rage, getting pissed off, stomping, hitting….it’s all normal. Until a school helps kids learn how to control their emotions, they’ll just keep losing it. For some kids, erupting is a stress reflex response.
    “That’s the hardest pill to swallow,” says Erik Gordon, a science teacher at Lincoln High. “Trying to figure out how much of their behavior is from a choice and how much is outside their control. It’s a drag when you believe it’s outside their control, because all of the easy disciplinary action doesn’t work.”

Ce ar trebui sa ne invatam copiii?

    Voi lasa deoparte lucruri de baza cum sunt sa mearga, sa vorbeasca, sa se hraneasca singur, sa se spele, sa-si sufle nasul, sa-si lege sireturile, sa dea buna ziua, sa mestece cu gura inchisa, s.a., si voi aborda lucruri de la nivelul urmator: Cum ii pregatim pe copiii nostrii (preadolescentii de azi) pentru viata de adult?

    Toti (parintii) ne plangem de calitatea scazuta a profesorilor din sistemul romanesc de invatamant, care nu sufera neaparat de lipsa cunostintelor (desi am vazut si astfel de cazuri) ci sufera mai mult de lipsa capacitatii de a transmite aceste informatii mai departe. Asa ca ma tot documentez pentru a raspunde la intrebarea "Cum asiguram un viitor implinit pentru copiii nostrii ?" 

    Leo Babauta este un fost jurnalist, care invata sa traiasca simplu si sa transmita si altora din experienta lui. Are tot felul de realizari admirabile pe care nu le voi enumera aici. Voi spune doar ca se exprima pe gustul meu: simplu, clar si concis.
    Articolul lui Leo Babauta, 9 Essential Skills Kids Should Learn, ofera cateva sfaturi pertinente pentru parintii preocupati de pregatirea copiilor lor, pe care le voi detalia in cele ce urmeaza. Pentru a avea succes in viata, si prin succes nu inteleg 3 case, 2 masini si concedii anuale in locuri exotice, ci echilibru interior, copiii nostrii ar trebui sa stie cum sa faca urmatoarele 9 lucruri (aparent) simple:

1. sa puna intrebari
    Aici ar trebui sa fie cel mai usor pentru ca ei pun intrebari in mod natural si pentru multi parinti intrebarile copiilor sunt surse inepuizabile de durere de cap. Intrebarile sunt singura modalitate de a invata ceva/orice, singura modalitate de a intelege ceva/orice. Dar nu orice fel de intrebari sunt folositoare si o intrebare formulata gresit te poate duce la rezultate gresite la fel de bine ca si lipsa intrebarii. Asa ca ar trebui sa-i invatam pe copiii nostrii sa puna intrebarile potrivite pentru a obtine raspunsurile necesare. Activitatea asta, de altfel, este o mare arta si la adulti. 

2. sa rezolve probleme
    Daca va mai amintiti din scoala primara toate problemele de matematica se rezolvau formuland intrebari si raspunzand la ele, in clasele mai mari (la orice materie de studiu) procesul era scurtcircuitat - intrebarile erau formulate instinctiv in mintea celui care rezolva problema, dar se enuntau doar raspunsurile. Daca stie sa formuleze intrebari si sa gaseasca raspunsuri la intrebarile formulate, copilul poate invata orice, iar adultul de mai tarziu poate rezolva cam orice problema.

3. sa duca un proiect de la inceput pana la sfarsit
    Expresia lui Leo Babauta este tackling projects, dar eu n-am gasit o expresie adecvata in romana care sa exprime "abordarea unui proiect". In copilarie pregateam impreuna cu bunica, si apoi cu mama, cozonacii pentru Craciun si pasca pentru Paste. Erau momente pretioase. Am invatat sa am in minte pasii procesului, sa verific ca am lucrurile necesare, sa planific pasii urmatori, sa ma incadrez in timp. Tot ce ai nevoie ca sa termini un proiect si sa fie un succes.
    Orice activitate desfasurati impreuna cu copiii vostrii ar trebui sa ii invete sa imparta activitatea pe pasi/etape, sa ii invete sa evalueze ce au nevoie pentru activitatea respectiva, sa ii invete sa se incadreze intr-un timp rezonabil, sa-i invete sa duca un proiect la bun sfarsit.

4. sa descopere ce ii pasioneaza
    Cum scopul este sa asigur un viitor implinit pentru copiii mei, punctul acesta mi se pare evident. Sa-i incurajam, deci, sa incerce cat mai multe activitati si sa le cultive pe cele care ii fac sa se bucure si sa se simta mandri.


5. sa fie independenti
    Independenta este privita ca o arma cu doua taisuri. Copilul independent va fi un copil (si apoi un adult) mai putin supus, mai putin docil, mai putin ascultator. Ceea ce, daca trecem peste bagajul nostru emotional, este exact ceea ce ne dorim.
    Independenta vine la pachet cu responsabilitatea, si trebuie invatate. Pas cu pas, in lucruri adecvate cu varsta lui, copilul trebuie lasat sa se descurce singur, trebuie laudat atunci cand reuseste si incurajat sa gaseasca o solutie atunci cand are un esec.
    Lucrurile sunt relativ usoare pentru noi parintii la varste mici (ii incurajam sa mearga singuri, sa urce scari singuri, sa manance singuri, sa doarma singuri, etc) si ne vine din ce in ce mai greu sa cedam controlul si sa avem incredere la varste mai mari (sa isi faca temele singuri, sa plece in excursii si tabere fara noi, sa iasa in oras, samd). 

6. sa fie fericiti prin propriile puteri
    Obisnuiam sa cred ca punctul anterior, independenta, este suficient. Dar sa invete sa se distreze singuri e un mare castig de ambele parti: copilul isi dezvolta propria imaginatie, descopera ce ii place, capata incredere in propriile alegeri, iar parintele castiga putin timp pentru sine. Un copil care stie sa se joace singur (fara validarea continua a unui adult)  va sti, la varsta maturitatii, sa nu depinda de parerile altora, sa se autovalideze.

7. sa arate compasiune
    Compasiunea este elementara pentru latura sociala a vietii si nimeni nu se simte implinit de unul singur.

8. sa manifeste toleranta
    Despre toleranta nu se vorbeste foarte mult la noi in tara, desi in ultima vreme au mai aparut semnale. Iar atunci cand se vorbeste, se vorbeste strict despre minoritati nationale. Toleranta se refera, dupa parerera mea, la a accepta ca exista pareri diferite de ale mele, metode diferite de ale mele, persoane diferite de mine; a accepta ceva ce nu imi este mie familiar (a accepta, nu neaparat a fi de acord) si se invata prin practica.

  9. sa se acomodeze la schimbari
    In zilele noastre capacitatea de acomodare la nou face diferenta dintre succes si esec. Rapiditatea cu care se schimba bunurile consumate, uneltele cu care se lucreaza, locurile de munca disponibile, pana si clima, fac din aceasta abilitate una esentiala pentru succes. 
    Sa-i invatam sa nu le fie frica de schimbari (nici macar de cele majore), sa nu le fie frica sa invete ceva nou, sa fie flexibili.