Petrecusem cateva zile superbe la Pastravaria Albota, impreuna cu Ana si Oti.
Ne bausem cafeaua de dimineata pe terasa cu ochii spre crestele inzapezite si cu gandul al cat de frig e acolo sus. Ne gandisem ca ar fi frumos sa urcam cu masina din Cartisoara pana la Balea Cascada si, apoi, cu telecabina pana la Balea Lac.
Cristi si-a sunat parintii. Mamaie si tataie il asteptau pe cumnatul meu sa mearga pana la Buda (langa Ramnicu Sarat). Mamaie era nerabdatoare si fericita. Buda era satul ei natal.
Ne-am impachetat, am multumit de cazare-masa-dans-foc de tabara, ne-am luat cosul cu bunatati si am pornit-o spre ... un bancomat. Ca sa urci cu telecabina ai nevoie de bani si banii (cum bine stiu copiii mici) se iau de la bancomat.
Ne-am cam invartit incercand sa depistam un bancomat. L-am gasit. Ne-am bucurat. Am intors masina cu fata spre Cartisoara si am pornit.
Eu tineam telefonul lui Cristi cu harta in mana ghidand soferul: "La sensul giratoriu sa faci stanga!" Pe ecranul din mana mea apare poza mamei lui Cristi, asa cum fac toate telefoanele inteligente cand au o poza atasata numarului apelant. Ii inchid, gandindu-ma ca o sun imediat ce Cristi face stanga si e asezat pe drum drept - siguranta inainte de toate. Suna din nou imediat. Putin iritata, putin stresata de aglomeratia din intersectie, apas receptorul verde de pe ecran si in difuzorul masinii se aude vocea pe jumatate speriata, pe jumatate suferinda a fratelui sotului meu "URGENT! URGENT! Accident grav!".
Am inghetat pe dinauntru. In timp ce Cristi trage pe dreapta, vad cu coltul ochiului copiii curiosi-intrebatori pe locurile din spate (ce stie un copil de 4 ani despre ce inseamna "Accident grav!"? dar unul de 7 ani?) si incerc sa decuplez telefonul de sistemul audio al masinii. Nu reusesc, din greseala inchid apelul si simt cum se casca o gaura sub scaunul meu.
Cristi suna inapoi in timp ce eu il imping pe usa afara din masina si ma intorc sa vad cum pot sa protejez copiii (oare mai am cum?). Nici unul nu spune nimic, par speriati dar sub control asa ca ma dau si eu jos.
Primul bilant il primesc de la Cristi: "Mama nu raspunde, tata e ranit grav, Iuli e ranit."
Incerc sa respir si sa gandesc. Ce trebuie sa facem? Tot ce-mi trece prin cap e "NU! NU! NU! NU!".
Ne urcam inapoi in masina si pornim. Spre Bucuresti? Spre locul accidentului? Spre Bucuresti si ne mai reorientam pe drum. Oricum suntem la mai mult de 250 de km de oricare dintre ele.
Ma intorc spre copii, tinand de asta data un colt de ochi pe Cristi care e la volan - dar el se concentreaza pe condus si alunga orice alt gand cu incapatanare -, si le spun pe scurt si cat mai egal ca a avut loc un accident si ca bunicii si unchiul lor sunt raniti si ca mergem spre casa. Imi amintesc foarte clar lectia psihologului de dupa moartea lui Mihai, cand am intrebat cum imi protejez copilul in viata de moartea fratelui sau: "Nu poti sa-l protejezi. Raspunde-i la toate intrebarile cat mai aproape de adevar si cat mai pe intelesul lui. Nu-l minti. L-ai rani mai mult."
Dar Cristi nu poate sa ramana pasiv (nici eu nu pot, nu exista chin mai mare decat sa nu poti face nimic) asa ca suna (singurul lucru pe care il poate face). Suna unchi si matusi mai aproape de locul in care stie ca parintii lui atarna de un fir. Sa se duca acolo. Si ei se duc. Fiecare smuls din linistea si din planurile unei a doua zi de Paste ce ar fi trebuit sa fie altfel.
Apoi sunam la 112. Apoi la rude. Apoi din nou la 112. Singurul lucru pe care il poti face.
Intr-un final aflam ca din 5 persoane implicate in accident- 3 ai nostri si 2 din masina cealalta - 2 sunt dusi cu elicopterul SMURD la Bucuresti (Sp Pantelimon si Sp Floreasca), unul e ok (soferul din cealalta masina), unul e dus cu salvarea la Spitalul din Urziceni si despre unul nu se stie nimic.
Alt rand de telefoane - masinile au luat foc, pompierii sositi muncesc sa stinga focul ca sa poata pleca salvarea spre Urziceni,
Alt rand de telefoane (la spitale de asta data) nu ne aduc nimic nou. Pacientii au ajuns in spitale insa nu au fost introdusi in sistem inca (fireste, oamenii sunt ocupati mai intai de partea medicala si apoi de birocratie).
Alt rand de telefoane la prieteni si prieteni ai prietenilor si dam (absolut intamplator) peste dr care a fost la fata locului si a insotit ranitii in elicopter. Si aflam tot ce e de aflat: mama sotului meu a murit la locul accidentului, tatal sotului meu este la Spitalul Floreasca (poli trauma II) si fratele sotului meu a fost transportat la Urziceni dar va fi adus tot la Spitalul Floreasca.
Pe drumul dintre Predeal si Busteni imi rog sotul sa opreasca masina pentru ca avem nevoie sa intelegem ce tocmai s-a intamplat. Intai se opune, dar ii arat in oglinda expresiile de pe fetele copiilor nostrii si se opreste.
Cum ii explici unui copil de 7 ani ca mamaia, pe care o vazuse cu 3 zile inainte, nu mai este?
Cum ii explici unui copil de 4 ani ca mamaia, care ii facea papusi din carpe, n-o sa mai apara niciodata?
De la momentul acela incolo toate amintirile sunt amestecate: holurile spitalului Floreasca, tacerea din ochii medicilor ce incercau sa il pastreze in viata pe tataie, eforturile pentru a-l asigura pe Iuli, durerea care ne-a lovit in moalele capului cand am intrat in casa din care plecasera in aceeasi dimineata - cana de cafea si integramele de pe masa din sufragerie, mancarea din frigider, asternutul in care dormisera cu o noapte inainte si noi eram acolo sa alegem hainele in care sa-i ingropam-, holurile IML, drumuri fara rost, holurile Parchetului din Slobozia, insistente si rugaminti pentru a ne putea ingropa mortii, pompe funebre, liste cu prosoape, vase, lumanari, aparatul de respirat care pompa aer in plamanii socrului meu (parca impotriva vointei lui), slujba de maslu din 21 aprilie, telefonul din aceeasi seara care ne anunta neputinta medicilor in fata mortii.
Toate sunt amestecate in durerea pe care o simtim de fiecare data cand ne dam seama ca nu mai sunt, ca ce stiau ei s-a dus odata cu ei, ca nu mai putem sa ii intrebam nimic, ca n-or sa se mai bucure de nici o serbare si de nici un "Saru'mana, mamaie!".
Dumnezeu sa-i ierte! Dumnezeu sa-i odihneasca!
