joi, iulie 25, 2013

Castelul Cantacuzino

    Dupa vizita la Babele, a urmat Castelul Cantacuzino din Busteni.
    Dupa cum observati vremea in Busteni duminica a fost total diferita de cea de sambata: ploua. Si cumva, lumina n-a tinut cu noi - toate pozele au o lumina fortata in ele. 

    Desi vremea era destul de ... urata, curtea interioara si-a pastrat farmecul. E curata, bine intretinuta, frumos pastrata si detaliile de pe terasa m-au facut melancolica.

 Cel mai spectaculos lucru din curte, chiar mai spectaculos decat cladirea castelului in sine, este grota.


    Si o mica floare cazuta in apa lacului.

    Construit in forma de U, castelul are 3 laturi, fiecare, se pare, avand o destinatie proprie: cea dinspre padure adapostea personalul palatului dar si grajdurile si garajele (asta mi-a fost evident dupa usile specifice), cea din centru nu prea mi-a fost clar la ce servea, iar cea cu vedere spre Busteni era destinata familiei Cantacuzino. Doar aceasta din urma este vizitabila.
    Castelul poate fi vizitat doar insotit de ghid si ghidul care ne-a insotit pe noi isi cunostea bine meseria. Vorbea suficient de tare, de clar si de rar ca toti membrii grupului sa auda si sa inteleaga ce explica ea. Nu ne-am simtit grabiti in vizita noastra, ni s-a raspuns la intrebari. Am aflat astfel ca edificiul a fost ridicat la cererea printului Gheorghe Grigore Cantacuzino in anul 1911, ca a fost transformat in sanatoriu in timpul comunismului dar, din fericire, o parte din aerul nobil al castelului  a fost conservat. Dupa 1990 castelul a fost retrocedat si, apoi, vandut catre Zamora Estate care l-a deschis pentru vizitare.
    In timpul cat a fost sanatori in cele mai multe sali s-au dat cateva straturi de vopsea peste picturile de pe pereti, dar mozaicul si-a pastrat culoarea si aranjamentul, vitraliile sunt spectaculoase, elementele de feronerie de la usi si ferestre sunt originale. Mai mult, Salonul de Onoare este foarte bine pastrat cu o colectie de portrete ale membrilor familiei si o impresionanta colectie de blazoane.
    Etajul impresioneaza doar prin scara incastrata direct in perete si fara alte puncte de sprijin si prin vederea pe care o ofera asupra Salonului de Onoare.
    La intrarea in castel este expusa o genealogie a familiei Cantacuzino pe marginea carei doamna care ne-a ghidat vizita a marcat cateva amanunte mai mult sau mai putin cunoscute.
    In interiorul castelului nu am facut fotografii pentru ca (desi eram trei adulti la trei copii) nu m-am simtit capabila sa-mi impart atentia intre copii, ghid, castel si aparatul de fotografiat. Fotografiatul in interiorul castelului este permis contra unei taxe.
    Am o intrebare standard la sfarsitul oricarei astfel de vizite si aceasta este: mi-ar fi placut sa locuiesc aici? Da, cu siguranta. Sunt convinsa ca a fost un camin calduros si primitor pentru familia Cantacuzino.

    Dupa ce am vizitat castelul, ne-am oprit sa mancam si apoi ne-am odihnit cateva minute prin parcul din Busteni pana la sosirea trenului care urma sa ne duca inapoi la Bucuresti.

luni, iulie 22, 2013

Parinti pasnici (2)

    Incepusem aici sa expun o serie de idei despre cum sa fim mai multumiti de alegerile noastre ca parinti, cum sa fim mai eficienti in construirea unei relatii de durata cu copiii nostrii. Cum sa fim mai pasnici.
    A trecut destul de mult de atunci, s-au intamplat destul de multe (life got in the way, cum spun altii) si seria a ramas in aer. O reiau azi cu speranta ca voi ajunge pana la capatul ei.
    Povesteam acum mai bine de jumatate de an ca primul pas in a ne iubi neconditionat copiii, in a-i accepta asa cum sunt ei, primul pas este sa ne iubim si sa ne iertam pe noi insine.
    Astazi o noua idee: gaseste nevoia de la baza comportamentului.

sursa

    Cand avem un copil de 3-4 luni in fata si acesta tipa din toti rarunchii, orice parinte va cauta sa vada ce il nemultumeste pe copilul respectiv, fie ca este foame, oboseala, prea multa lumina, prea multa galagie, o cuta a hainelor care il fac sa se simte inconfortabil, febra, etc.
    Pentru copiii sub un an toata lumea aplica acest principiu: daca plange inseamna ca are o nevoie de baza neimplinita.
    Cumva insa, pe masura ce copiii nostri cresc uitam ca in spatele oricarui comportament menit sa atraga atentia sta o nevoie neimplinita. Poate fi din cauza ca pe masura ce cresc nevoile de baza par mai variate si mai subtile - desi in realitate nevoile primare sunt destul de constante. Poate fi din cauza ca pe masura ce cresc copiii au la dispozitie metode tot mai ingenioase de a atrage atentia si ne lasam atrasi de corectarea comportamentului (efectul) in loc sa ne concentram pe nevoie (cauza). Poate fi din cauza ca odata ce stapanesc limbajul ne asteptam de la copiii nostri sa ne spuna direct ce au nevoie in loc sa afiseze un comportament nedorit - lucru total nerealist, pentru ca nici noi nu ne exprima intotdeauna clar nevoile.
    Printre nevoile de baza se pot regasi urmatoarele: foame, somn sau odihna, sete, miscare, joaca/amuzament, respect, iubire, atasament, sa fie ascultat, sa fie inteles, sa fie important. O lista mai completa am gasit aici.
    Ce vreau sa spun aducand in atentie aceste nevoi? Vreau ca atunci cand suntem tentati sa spunem "esti pedepsit!" sau "nu mai tranti usa!" sau "nu mai alerga!" sa ne gandim mai intai daca este vreo nevoie pe care ar trebui sa o implinim. S-ar putea sa nu mai fie nevoie si de pedeapsa. In unele cazuri este nevoie sa corectam si comportamentul-efect, insa de cele mai multe ori comportamentul va disparea pur si simplu.
    Mai multe gasiti aici.

vineri, iulie 19, 2013

De Ziua Copilului la Babele

    In mintea mea, 1 Iunie este o zi importanta, una care trebuie sa genereze amintiri placute, frumoase, luminoase, optimiste si ce alt atribut mai aveti pentru a desemna ceva bun. Asa ca, anul acesta am schimbat traditionala vizita la malul marii cu o vizita spectaculoasa la munte.
    Pana acum am mers, peste tot pe unde am fost cu copiii, cu masina. Masina personala este un mijloc comod de locomotie. Te duce pana unde ai tu treaba (cu conditia sa exista drum pana acolo), se opreste cand ai tu nevoie (vorbesc de cazurile normale cand masina functioneaza) si te asteapta cat ai nevoie. Are si dezavantaje: trebuie sa stai jos tot timpul cat se deplaseaza masina, soferul trebuie sa fie tot timpul atent la treaba lui si numarul de persoane care incap intr-o masina personala este relativ mic.


    Dat fiind realul succes pe care l-a avut printre copiii nostrii melodia cu trenul "tuc-tuc" de la petrecerea lui Octavian (adica tocmai in noiembrie anul trecut) am zis ca e cazul sa intreprindem ceva ca sa experimenteze si copiii nostrii mersul cu trenul pana nu da faliment CFR-ul (sau cum ii mai spune acum). Despre copiii mai mici e vorba, ca Alex a tot mers cu trenul pana la bunica (si asta e un drum greu si pentru un adult ~ 8 ore) si suspectam ca e satul.
    Am planificat un weekend la Busteni, o calatorie dus-intors cu trenul, o urcare cu telecabina pana la Babele (si o coborare tot cu telecabina), un picnic in varful muntelui si o vizita la Palatul Cantacuzino - un weekend plin.
    Trenul pleca din Gara de Nord foarte de dimineata si copiii erau destul de obositi (pe Octavian l-am putut lua destul de tarziu seara si se culcasera, ca urmare, la o ora inaintata) dar la 6 dimineata erau in picioare toti si, in 15 minute de la trezire, ieseam pe usa. E drept ca frigul de afara plus oboseala i-a facut sa dardaie putin, dar asta nu le-a slabit entuziasmul.
    Cand s-au vazut in tren erau super-mega-entuziasmati. Au mancat fara comentarii toate sandwich-urile pe care li le-am pus in fata, au admirat peisajul, lacurile, podurile, garile, locomotiva noastra, locomotivele de pe drum, lanurile de porumb, fantanile parasite, absolut tot ce le-a picat sub nas. Mai putin Alex - Alex si-a bagat nasul in carte si ne-a ignorat pana am ajuns intre munti si au inceput sa i sa infunde urechile.


    Desi prognoza spunea ca la Busteni va ploua tot weekendul, cand am ajuns acolo in gara lucrurile stateau cam asa: soare, cald, frumos.


    Am pornit-o, pe jos, spre telecabina. Eu eram singura care mai urcasem cu telecabina din Busteni la Babele. Eu din tot grupul. Mi s-a parut incredibil pentru ca eu mi-am facut un scop in viata din evitarea inaltimilor in general, si a telecabinelor in special. Si tot eu eram singura care stiam pe unde se ajunge la telecabina. :))
    Ni s-au prevestit (persoane binevoitoare si cunoscatoare) cozi inimaginabile la telecabina  - nu erau nici 10 persoane.


    Din telecabina privelistea iti taie respiratia, la figurat pentru majoritatea persoanelor, la propriu pentru mine. Copiii erau super incantati. Cand ne-am apropiat de varf si am zarit zapada s-a auzit un "wow! zapada!" generalizat. Nu prevazusem asta.


    Desi eram cu atentia in 3-4 directii pentru ca era zapada si vant si toti copiii mei erau in adidasi (da, stiu), tot am simtit senzatia puternica de liniste si de entuziasm pe care o ai in varful muntelui.


    Ana a dardait tot timpul cat am stat afara. A concluzionat ca e zapada si e frig si nu-i place nici macar un pic. Ceea ce n-a impiedicat-o sa vrea sa faca pipi in zapada. Sau sa se amuze cand am bagat-o cu totul in hanoracul meu.


    De coborat am coborat intr-o telecabina plina de copii veniti in excursie cu doamnele invatatoare. M-a impresioant dinamica grupului: aveau tot timpul grija unul de altul. Stiam ca asa se intampla cu copiii cand pleaca singuri in excursii cu clasa, dar tot m-a impresionat.


    Ne-am cazat la Vila Belvedere (curat si primitor) unde am incercat sa dormim - Ana a si reusit. Apoi am facut un gratar si s-a terminat ziua de sambata.


Despre duminica si vizita la Palatul Cantacuzino - data viitoare.


joi, iulie 18, 2013

Cum trec zilele cand esti parinte

    In timpul saptamanii mergem la munca si ajungem acasa doar cat sa punem masa, sa desfacem firele zilei copiiilor, sa avem grija sa se spele si in spatele urechilor, sa ii indesam in pat si sa-i rugam sa ramana acolo pana dimineata, preferabil intr-un somn adanc si odihnitor.
    Apoi spalam vasele, mai strangem una-alta de prin casa in drum spre dus, discutam cu consoarta ce mai avem putere sa discutam si ce mai trebuie hotarat si apoi picam intr-un somn binecuvantat (daca avem noroc).
    Si vine weekendul in care ne punem sperante toata saptamana "lasa ca sambata sau duminica ... "
    Dar weekendurile astea ale noastre au darul de a fi mai ocupate decat zilele saptamanii.
    In primul weekend din luna vine Oti si timpul trece atat de repede ca nici nu stim unde s-a dus. Sunt atatea de povestit, de aratat, de facut, de impartasit incat clipesti de doua ori si e duminica seara - un final tragic. Oti plange ca mai are ceva de jucat. Alex plange ca nu e drept sa se opreasca din Clubul Secret chiar atunci. Ana plange si se exprima cel mai direct (si mai aproape de adevar): pur si simplu nu vrea sa se desparta de fratele ei.
    In al doilea si al patrulea weekend din luna merge Alex la tatal lui, de obicei de vineri seara ca timpul sa aibe sens. Asta deja se face fara tantrumuri. Intre Ana si Alex sunt aproape 7 ani diferenta. Ana il admira pe Alex prin toti porii ei, dar il lasa sa plece fara lacrimi. Doar cu o imbratisare si o unda de tristete in privire.
    Al treilea we din luna este impartit (nedrept) in doua: ziua de sambata si ziua de duminica. Sambata dimineata mergem sa-l luam pe Otisor in entuziasmul general. Din nou: multe de impartasit, multe de escaladat, multe experiente de trait. Pe la ora pranzului isi face simtita prezenta confuzia "Azi dorm la tine?" "Nu" "Iar nu am timp sa ma joc. Eu nu dorm la pranz azi!" Ca urmare nimeni nu doarme la pranz. Nici Ana careia i se inchid ochii de oboseala. Nici eu care as dormi cu drag macar o jumatate de ora - unde mai prind eu asa o minune? Nici tati care spera sa se cuibareasca langa puiul pe care il vede prea rar. Spre seara incep maraielile - parte din cauza oboselii, parte din cauza despartirii iminente. "Lasa ca data viitoare .... " promisiuni desarte, toti stim ca si data viitoare timpul va fi putin. Dar amagirea tine, pentru ca toti vrem sa tina. Duminica ce urmeaza e grea. Nici Anei, nici lui Alex, nici mie, nici lui Cristi nu ne prea convine nimic. Ne inghesuim unii in altii ca sa ne simtim apropierea.
    Daca avem ghinion, exista si al cincilea weekend in luna si toata lumea e confuza: "Dar nu mergem sa-l luam pe Octavian?" "Dar de ce?" "De ce nu se poate?" sau pe limba de 2 ani "Megem a Oti-Oti-Otisor?" "Eu veaaaaau". Gaura in stomac si in suflet. Si uite asa intelegi cum platesc copiii greselile parintilor.
    Dar alta era intrebarea mea: vor creste copiii nostrii antisociali pentru ca nu au activitati regulate in weekenduri cu alti copiii? In adancul sufletului nu cred, dar cateodata ma roade indoiala.

luni, iulie 15, 2013

Incidentul Iisus - Frank Herbert, Bill Ransom

    Cand am terminat de citit seria Dune am concluzionat ca Frank Herbert scrie frumos (putin tras de par spre finele seriei, dar era o serie de 6 carti, cat de interesanta putea fi spre final?).
    Apoi am citit Ciuma Alba si am ramas cu un gust amar. Nu-mi plac povestile triste care isi trantesc la final un pic de happy-ending.
    Acum am avut exact acelasi sentiment cu Incidentul Iisus.
    Intreaga poveste construieste un fel de Apocalipsa, in care toate sperantele, toate lucrurile frumoase sunt distruse in goana catre putere si catre, evident, autodistrugere. Evident pentru toata lumea, cu exceptia personajelor din carte.
    Si la sfarsit, cam ca in potopul biblic, dupa ce aproape toata lumea a murit si au mai ramas cativa supravietuitori, se picteaza un curcubeu peste tot dezastrul.  The end. Va multumim pentru vizionare.
    Nu stiu de ce cartea poarta numele pe care-l poarta. Sunt doua referiri la Iisus in toata cartea. Prima este constanta: Jesus Lewis este numele sefului laboratorului de manipulare genetica. Locul unde se imbunatatesc clonii (clonele?). Si chiar Nava il numeste "Diavolul meu".  A doua este scena in care Hali Ekel  asista la crucificare, dar nu se realizeaza o legatura intre crucificare si restul evenimentelor din carte. Nu exista nici un moment "a-ha". Exista o intrebare constanta "de ce mi-a aratat Nava scena asta?". Sincer si eu raman cu aceeasi intrebare: care a fost rolul prezentarii crucificarii in desfasurarea evenimentelor?
    Publicata in 1979, cartea ridica o serie de intrebari (la unele raspunde, pe cele mai multe le lasa fara raspuns):
- ce este caracterul divin? (ce il face pe Dumnezeu divin?)
- clonarea este permisa sau nu?
- clonii rezultati sunt umani sau nu?
- manipularea materialului genetic (dand nastere unor mutanti) este etica?
- care sunt efectele imbunatatirii calitatii vietii omului asupra celorlalte forme de viata?
- ce este viata? constiinta? constienta?
   


duminică, iulie 14, 2013

La Zoo

    La sfarsitul lunii mai, intr-o sambata in care o aveam doar pe Ana si nu prea aveam stare de stat in parcul de langa bloc, ne-am urcat in masina si am pornit in cautarea leului. Unde in alta parte? La Gradina Zoologica.

    Exista mai mult de o asemanare intre aceste doua exemplare: ambele sunt foarte frumoase, ambele sunt foarte mandre si ambele sunt foarte galagioase (ca sa enumeram doar cateva).

    Pestii si broscutele testoase (care isi faceau plimbarea de dimineata) au fost un mare hit. 


    Ursul s-a lasat greu vazut, dar pana la urma s-aapropiat.

    Urangutanul a adoptat o pozitie superioara si ne privea de sus plictisit. In schimb lemurienii au fost foarte amuzanti cu acrobatiile lor.

    La rate am ajuns la ora mesei si era o galagie de nedescris, insa Ana a fost fascinata de cum mancau diferitele specii de rate, plus lebede.

    Poneii stateau la umbra linistiti si au capatat denumirea de "Culutii". Am mai vazut o specie de caine de preerie foarte ocupati sa-si sape tuneluri.

    Pana la urma Ana si-a manifestat independenta caracteristica si a plecat sa exploreze singura.

    Noi am ajuns in jurul orei 10 la Zoo si toate felinele motaiau, leul chiar ne-a aratat o mostra de cascat. Nu suficient cat sa o impresioneze pe Ana.

    Suricatele au fost, alaturi de lemurieni, cele mai active animale din Gradina Zoologica.

    Si spre final eram deja foarte-foarte obositi. 

sâmbătă, iulie 13, 2013

vineri, iulie 12, 2013

La mai multi ...

... ani ca-s tare frumosi alaturi de tine, sotul meu drag!

joi, iulie 11, 2013

miercuri, iulie 10, 2013

marți, iulie 09, 2013

Ferma Animalelor (7)

mai 2013

    Fotografiile pe care le postez aici au rolul de a spune o poveste pentru mai tarziu. Pentru atunci cand nu-mi voi mai aminti perfect toate detaliile unei intamplari. De aceea fotografiile vin in seturi.
    Mi-ar place sa pun lucrurile pe hartie (am mai facut-o si in alte randuri) dar era digitala a venit cu mai multe avantaje. In primul rand e mai ieftin - nu mai printez, nu are importanta daca nu-mi iese din prima asa cum vreau, doar sterg si o iau de la capat fara sa pierd nimic (in afara timpului), nu mai caut zile in sir prin magazine albumul cu cartonul si legatura perfecta. In al doilea rand (ce a inceput sa devina mai important) nu uit niciodata unde am pus albumul.
    Pentru fotografiile de mai sus simt nevoia sa adaug si niste cuvinte:
    Alex e un copil foarte timid. Intotdeauna are retineri cand vine vorba sa se manifeste singur in public. In ziua aceea la Ferma Animalelor, Alex s-a simtit atat de bine si de confortabil incat a inceput sa danseze pe peluza. Mi-a umplut inima de bucurie.

luni, iulie 08, 2013

duminică, iulie 07, 2013

sâmbătă, iulie 06, 2013

vineri, iulie 05, 2013

joi, iulie 04, 2013

miercuri, iulie 03, 2013

marți, iulie 02, 2013

luni, iulie 01, 2013