Am cumpărat cartea asta la începutul lunii septembrie, când bântuiam librăriile on-line în căutarea manualelor de clasa a VI-a despre care încă nu se știa dacă vin de la școală sau trebuie să le cumpărăm noi, părinții. Am cumpărat atunci mai multe cărți despre istoria României moderne, fiind sub influența „Însemnărilor Zilnice din 1929” ale Reginei Maria, dar „Penelopiada” mi-a captat atenția prin promisiunea de a da voce cuiva care tradițional nu are așa ceva.
E o carte subțirică, în jur de 200 de pagini, în care Margaret Atwood reinterpretează „Odiseea”, din perspectiva Penelopei, soția lui Odiseu. Scrierea explorează viața, încercările și greutățile prin care trece Penelopa în timp ce soțul ei este plecat, aducând în prim-plan rezistența ei, conflictele interioare și relațiile cu cele 12 servitoare executate la întoarcerea lui Odiseu.
Printr-un amestec de proză și poezie, de feminism și perspectivă contemporă, Penelopa capătă o voce într-un mit antic care e atât de cunoscut încât abia mai este citit. Tonul cărții este unul reflexiv, adesea ironic la adresa interpretărilor clasice ale mitului cules de Homer subliniind absurditatea sau ipocrizia unor aspecte din mitologia tradițională.
În introducerea romanului, Margaret Atwood subliniază cu insistență că mitul lui Odiseu a fost inițial transmis oral și că existau multiple variante ale acestuia, fiecare adaptată și specifică unei anumite regiuni sau zone în care a evoluat. Atwood accentuează că această diversitate de versiuni ale mitului a contribuit la modul în care a abordat și reinterpretat povestea, oferind o perspectivă mai largă și mai bogată a personajelor și a contextului în care se desfășoară această epopee.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu